Vocea din spatele ușii: Povestea unei mame care luptă pentru demnitatea ei

— Nu pot să cred că vorbești serios, Vlad! am șoptit, cu mâinile tremurânde, lipită de ușa camerei mele. Dincolo de perete, vocile fiului meu și ale soției lui, Irina, se auzeau clar, ca niște ace înfipte în inimă.

— E singura soluție, Irina. Mama nu mai poate sta singură, iar noi nu avem timp să ne ocupăm de ea. Dacă trecem apartamentul pe numele meu, putem să-l vindem și să ne luăm o casă mai mare. Oricum, la azil va fi îngrijită mai bine decât aici, spunea Vlad cu o voce rece, calculată.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu eram pregătită să devin o povară. Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit ca infirmieră la spitalul din oraș, am tras de mine să le ofer tot ce am putut. Acum, la 68 de ani, mă simțeam încă vie, încă utilă. Dar pentru Vlad eram doar o problemă de rezolvat.

Toată noaptea am stat trează. M-am gândit la anii în care îl legănam pe Vlad când avea febră mare, la serile când îi citeam povești și îi promiteam că voi fi mereu lângă el. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu vede cât de mult îl iubesc?

Dimineața, la micul dejun, am încercat să mă port normal. Vlad a venit grăbit în bucătărie.

— Mamă, astăzi trebuie să merg la bancă. Poate semnezi niște acte mai târziu? a spus el, evitându-mi privirea.

— Ce acte? am întrebat cu voce joasă.

— Eh… niște chestii legate de apartament. Să fie totul în regulă dacă se întâmplă ceva cu tine…

Am simțit un nod în gât. Irina a intrat și ea în cameră, cu un zâmbet fals.

— E spre binele tuturor, doamnă Maria. Știți că Vlad ține la dumneavoastră.

Nu am răspuns. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru vechi din Ploiești. M-am gândit la sora mea, Elena, care locuia la țară și care mereu mi-a spus să nu cedez nimic din ce am muncit o viață.

După-amiază, am sunat-o pe Elena.

— Soro, nu știu ce să fac… Vlad vrea să mă ducă la azil și să-mi ia apartamentul. Am auzit cu urechile mele!

— Maria, nu semna nimic! Dacă vrei, vino la mine o vreme. Nu ești singură! mi-a spus ea hotărâtă.

Am plâns în hohote după ce am închis telefonul. M-am simțit trădată și rușinată. Cum să le spun vecinelor? Ce va zice lumea dacă ajung la azil?

Seara, când Vlad s-a întors acasă, l-am așteptat în sufragerie.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Am auzit ce ai discutat cu Irina aseară.

A rămas blocat.

— Mamă… nu e ceea ce crezi…

— Ba e exact ceea ce cred! Vrei să mă trimiți la azil și să-ți iei apartamentul! După tot ce am făcut pentru tine…

Irina a intrat în cameră și a început să ridice tonul:

— Doamnă Maria, nu vă supărați, dar Vlad are dreptate! Nu vă mai descurcați singură! Noi avem un copil mic și nu putem avea grijă de toată lumea!

— Nu vreau mila voastră! Nu vreau să fiu o povară! Dar nici nu o să semnez nimic! Apartamentul ăsta e casa mea!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mamă… eu doar vreau să fie bine pentru toți…

— Atunci lasă-mă să aleg eu ce e bine pentru mine!

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la Elena. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu sunt o mobilă pe care s-o muți unde vrei tu. Sunt mama ta.”

La țară m-am simțit din nou om. Elena m-a primit cu brațele deschise. Am ajutat-o la grădinărit și am simțit că viața are încă sens. Dar rana din suflet nu s-a vindecat. Vlad nu m-a sunat decât după două săptămâni.

— Mamă… iartă-mă! Nu știu ce-a fost în capul meu… Irina m-a presat… Am greșit!

— Vlad, ai uitat cine sunt eu? Sunt mama ta! Nu banii sau apartamentul contează! Contează respectul!

Am plâns amândoi la telefon. Nu știu dacă voi mai putea avea vreodată aceeași încredere în el. Dar știu că nu sunt singură și că trebuie să lupt pentru demnitatea mea până la capăt.

Mă întreb: câte mame ca mine trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câți copii uită că părinții lor sunt oameni cu suflet și vise? Voi ce ați face în locul meu?