„Nu Îmi Iubesc Nepotul. Nu O Să Mă Prefac”: A Mărturisit Mama Mea

Căsnicia noastră a durat 8 ani. Am divorțat de comun acord, realizând că sentimentele noastre s-au stins. În ciuda acestui final, am rămas în relații bune. Ne-am ocupat împreună de creșterea fiului nostru, Andrei, cu respect și înțelegere, asigurându-ne că se simte iubit și susținut de amândoi. Dar nimic nu m-a pregătit pentru bomba pe care mama mea a aruncat-o într-o după-amiază rece de noiembrie.

Era o cină obișnuită de duminică la casa mamei mele. Aroma de curcan fript umplea aerul, iar masa era aranjată cu cea mai bună veselă a ei. Mama mea, mereu gazda perfectă, se întrecuse pe sine încă o dată. Andrei, acum în vârstă de 6 ani, se juca cu mașinuțele lui în sufragerie, râsul lui răsunând prin casă.

Pe măsură ce ne-am așezat la masă, mama părea neobișnuit de tăcută. Ciugulea din mâncare, iar ochii îi fugeau din când în când spre Andrei. În cele din urmă, a pus furculița jos și m-a privit cu o seriozitate care mi-a făcut inima să tresară.

„Trebuie să-ți spun ceva,” a început ea, cu vocea tremurând ușor. „Nu îl iubesc pe Andrei. Nu o să mă mai prefac.”

Camera a căzut în tăcere. M-am simțit ca și cum pământul mi-ar fi fost smuls de sub picioare. Mama mea fusese mereu o bunică iubitoare, sau cel puțin așa credeam eu. Participase la fiecare aniversare, la fiecare serbare școlară și îl copleșise mereu pe Andrei cu daruri și afecțiune. Cum putea să spună așa ceva?

„Mamă, despre ce vorbești?” am întrebat, cu vocea abia șoptită.

A oftat adânc, ochii umplându-i-se de lacrimi. „Am încercat, crede-mă, am încercat. Dar pur și simplu nu simt acea conexiune cu el. Nu știu de ce, dar nu pot să mă forțez să-l iubesc.”

Eram uluit. Cum putea să nu-și iubească propriul nepot? Andrei era un copil dulce și iubitor care își adora bunica. Aștepta cu nerăbdare cinele noastre de duminică și vorbea mereu despre cât de mult îi plăcea să petreacă timp cu ea.

„Știe tata?” am întrebat, încercând să înțeleg totul.

A dat din cap afirmativ. „Da, știe. Am vorbit despre asta de multe ori. El crede că sunt prea dură cu mine însămi, dar nu pot să-mi schimb sentimentele.”

Am simțit un val de furie și tristețe copleșindu-mă. Cum putea să-mi ascundă asta? Cum putea să se prefacă că îl iubește pe Andrei atâția ani? Și ce ar însemna asta pentru familia noastră?

„Mamă, nu poți pur și simplu să încetezi să iubești pe cineva,” am spus, cu vocea tremurând de emoție. „Andrei te iubește atât de mult. Cum crezi că se va simți dacă va afla?”

S-a uitat în jos la mâinile ei, lacrimile curgându-i pe față. „Știu, și tocmai de aceea am păstrat asta pentru mine atât de mult timp. Dar nu mai pot să mă prefac. Nu e corect nici pentru el, nici pentru mine.”

Nu știam ce să spun. Mintea îmi era plină de gânduri și emoții. M-am simțit trădată, rănită și confuză. Cum putea mama mea să nu-l iubească pe Andrei? Era parte din familia noastră, parte din mine.

Pe măsură ce săptămânile treceau, tensiunea dintre noi creștea. Mama a încercat să repare lucrurile, dar paguba era deja făcută. Familia noastră odinioară unită era acum fracturată și nu știam cum să o repar.

Andrei a simțit și el schimbarea. M-a întrebat de ce bunica nu mai vine atât de des și de ce părea atât de distantă când venea. Nu am avut inima să-i spun adevărul, așa că am inventat scuze, sperând că într-o zi lucrurile vor reveni la normal.

Dar în adâncul sufletului meu știam că nu vor mai fi niciodată la fel. Mărturisirea mamei mele schimbase totul. Legătura pe care o aveam odinioară era acum pătată de cuvintele ei și nu știam dacă o vom putea repara vreodată.

În cele din urmă, cinele noastre de familie au devenit mai rare și râsul care odinioară umplea casa mamei mele a fost înlocuit de o tăcere incomodă. Andrei a continuat să crească și să se dezvolte, dar absența iubirii bunicii sale a lăsat un gol care nu putea fi umplut niciodată.