Între două focuri: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Ivana, nu mai fi așa sensibilă, e doar o pungă de cartofi, nu-i mare lucru!
Vocea lui Radu, soțul meu, răsună în bucătăria mică, în timp ce eu încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Pe masă, lângă pâinea uscată și o farfurie cu supă reîncălzită, stă o pungă de plastic cu câțiva cartofi prăfuiți. Atât ne-a adus soacra mea azi, după ce a trecut pe la sora lui Radu, Oana, cu sacoșe pline de carne, fructe exotice și bani pentru facturi.

— Nu e vorba de cartofi, Radu! Nu vezi că pe Oana o ajută cu tot ce poate, iar pe noi ne tratează ca pe niște străini? Am obosit să mă prefac că nu mă doare.

Radu oftează și-și trece mâna prin păr. Îl iubesc, dar uneori simt că nu vrea să vadă adevărul. Poate îi e teamă să nu-și supere mama, poate îi e rușine că nu poate face mai mult pentru noi. Dar eu simt cum mă sufoc între aceste două lumi: una în care trebuie să fiu nora perfectă și alta în care trebuie să fiu mama și soția care ține familia laolaltă.

M-am mutat la Radu acum șapte ani, într-un apartament vechi dintr-un cartier de la marginea Bucureștiului. Eram tineri, plini de speranță, visam la o viață mai bună. Dar după ce s-a născut Ilinca, fetița noastră, totul s-a schimbat. Radu a rămas fără serviciu, eu am început să lucrez la o brutărie din cartier, iar banii abia ne ajung de la o lună la alta. În tot acest timp, soacra mea, doamna Mariana, a găsit mereu motive să mă critice: ba că nu gătesc destul de bine, ba că nu țin casa curată, ba că Ilinca nu e destul de bine îmbrăcată.

— Ivana, tu nu vezi că mama are grijă de toți cum poate? Oana e singură cu doi copii, îi e greu…

— Și nouă ne e greu! Dar la noi vine doar cu reproșuri și cu resturi. Niciodată nu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva.

Radu tace. Știu că îl doare, dar nu vrea să recunoască. În seara aceea, după ce Ilinca adoarme, mă așez pe canapea și privesc în gol. Mă simt invizibilă în propria mea familie. Mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu sunt destul de bună pentru ei.

A doua zi, primesc un mesaj de la Oana: „Mama a zis că vine la tine cu niște haine vechi pentru Ilinca. Să nu te superi, sunt cam uzate, dar poate vă ajută.” Mă cuprinde o furie mută. De ce trebuie să accept mereu resturile altora? De ce Ilinca mea nu merită haine noi?

Când soacra intră pe ușă, cu privirea rece și buzele strânse, simt cum mi se strânge stomacul.

— Bună ziua, mamă. Mulțumim că v-ați gândit la noi.

— Eh, ce să fac și eu… Oana are nevoie de mai mult ajutor, tu ești tânără, te descurci. Uite niște haine pentru fată. Să nu le arunci, sunt bune!

Îmi mușc buzele să nu răspund. Îi iau pachetul și îi mulțumesc politicos. După ce pleacă, desfac hainele: bluze cu găuri, pantaloni pătați, o rochiță ruptă la tiv. Mă așez pe pat și plâng în tăcere.

Seara, Radu mă găsește așa.

— Ivana, te rog… Nu mai plânge. O să fie bine.

— Nu o să fie bine dacă nu facem ceva! Trebuie să-i spui mamei tale că nu mai accept să ne trateze așa. Nu pentru mine, pentru Ilinca!

— Nu pot… E mama…

— Dar eu cine sunt? Eu și Ilinca nu suntem familia ta?

Radu se ridică brusc și iese din cameră. Ușa trântită răsună ca un verdict. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la copilăria mea, la mama mea care m-a crescut singură și care m-a învățat să nu accept nedreptatea. Mă gândesc la Ilinca și la ce fel de exemplu îi dau dacă tac mereu.

A doua zi, când Radu pleacă la muncă cu ziua la un vecin, iau o hotărâre. O sun pe doamna Mariana.

— Bună ziua, mamă. Aș vrea să vorbim.

— Da? Ce s-a mai întâmplat?

— Vreau să vă rog ceva: dacă nu puteți sau nu vreți să ne ajutați cu adevărat, vă rog să nu ne mai aduceți resturi. Ilinca merită mai mult decât haine rupte și cartofi vechi. Și eu merit respect.

La capătul celălalt al firului se lasă o tăcere grea.

— Ivana… Tu chiar ai curaj să-mi vorbești așa? După tot ce am făcut pentru voi?

— Da, am curaj. Pentru că nu mai pot trăi așa. Vreau ca Ilinca să crească într-o familie în care toți suntem egali.

— Bine, dacă așa vrei… Să nu mai ceri nimic de la mine!

Închid telefonul tremurând. Știu că am rupt ceva ce nu se va mai repara ușor. Dar simt și o ușurare ciudată. Pentru prima dată după mult timp, mă simt liberă.

Câteva zile e liniște. Radu e tăcut, Oana nu mai scrie nimic. Dar Ilinca vine într-o zi acasă de la grădiniță cu un desen: „Asta e familia mea”, spune ea mândră. Pe hârtie suntem doar noi trei, ținându-ne de mână sub un soare mare.

Înțeleg atunci că familia adevărată nu e despre sânge sau obligații, ci despre respect și iubire. Și că uneori trebuie să alegi între liniștea falsă și demnitatea ta.

Mă întreb: câte femei ca mine tac din rușine sau din frică? Câte familii trăiesc între două focuri? Poate că e timpul să vorbim despre asta…