Umbra prieteniei: Între dorința de apropiere și teama de trădare

— Nu vreau să o văd pe Ana în casa asta, Irina! Ți-am spus de atâtea ori: prietenele singure aduc necazuri.
Vocea mamei răsuna în mintea mea, chiar dacă ea nu mai era acolo, ci la țară, la casa bătrânească, la 200 de kilometri distanță. Mă uitam la ceas: 10:43 dimineața. Bebe încă dormea, iar eu, cu părul prins într-un coc neglijent și cu bluza pătată de lapte, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Ana era singura mea prietenă adevărată. Ne știam din liceu, când chiuleam împreună la cofetăria din colț și visam la libertate. Acum, libertatea mea era redusă la patru pereți, un scaun de alăptat și un telefon care vibra doar când soțul meu, Vlad, mă anunța că întârzie iar la muncă.

— Irina, pot să vin pe la tine azi? Am nevoie să vorbesc cu cineva…

Mesajul Anei mi-a apărut pe ecran. Am ezitat. Mama mi-a spus mereu că femeile singure sunt periculoase pentru o familie tânără. „Nu știi niciodată ce gânduri au”, repeta ea, cu o privire aspră, ca și cum ar fi văzut deja viitorul meu destrămat.

Dar Ana nu era ca celelalte. Sau cel puțin așa credeam. Am tastat repede:

— Sigur, vino după 12. Vlad nu e acasă.

Când a intrat pe ușă, mirosul ei de parfum scump a umplut sufrageria mică. S-a uitat la mine și a zâmbit trist:

— Vai, Irina… Ce cearcăne ai! Dormi deloc?

Am râs amar:

— Dorm când apuc. Dar tu? Ce s-a întâmplat?

Ana s-a așezat pe canapea și a început să plângă. Mi-a povestit despre despărțirea ei recentă, despre cum se simte invizibilă la birou și cât de mult îi lipsește cineva care să o asculte fără să o judece. I-am făcut ceai și am stat lângă ea, cu bebe la sân.

— Știi… mi-e dor să fiu ca tine. Să am o familie, un copil…

Am simțit un fior ciudat. Nu era invidie în vocea ei, ci mai degrabă un regret adânc. Dar cuvintele mamei au început să-mi bântuie mintea: „Nu lăsa niciodată o femeie singură să-ți intre în casă! Azi e prietenă, mâine îți fură liniștea.”

Seara, când Vlad a venit acasă, i-am povestit despre vizita Anei.

— Ai făcut bine că ai primit-o. Știi că nu are pe nimeni aici…

Dar privirea lui s-a schimbat când i-am spus că Ana va veni și mâine.

— Poate ar trebui să nu exagerăm… E totuși casa noastră.

Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu. De ce mă simțeam vinovată? De ce sfatul mamei părea brusc atât de actual?

Zilele au trecut și Ana a început să vină tot mai des. Mă ajuta cu copilul, gătea uneori sau doar stătea lângă mine când plângeam de oboseală. Dar într-o zi am surprins-o uitându-se lung la Vlad când acesta a intrat în sufragerie.

— Bună, Vlad! Ai venit devreme azi…

Tonul ei era cald, aproape familiar. Vlad a zâmbit politicos și s-a retras rapid în dormitor. Am simțit un junghi de gelozie sau poate doar teamă. Era ceva real sau doar paranoia moștenită de la mama?

Într-o seară, după ce Ana a plecat, Vlad m-a luat de mână:

— Irina, ești bine? Parcă nu mai ești tu în ultima vreme.

Am izbucnit în plâns:

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu pierd tot ce am pentru că am nevoie de cineva lângă mine.

Vlad m-a strâns în brațe:

— Nu pierzi nimic dacă ai grijă de tine și de prieteniile tale. Dar nici nu trebuie să te agăți de cineva doar pentru că te simți singură.

În acea noapte am visat-o pe mama. Stătea în bucătăria veche și mă privea cu ochii ei negri:

— Ți-am spus eu…

M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. A doua zi i-am spus Anei că am nevoie de o pauză. S-a uitat lung la mine:

— Înțeleg… Dar sper că nu te-ai schimbat din cauza altora.

Am rămas singură din nou, dar ceva s-a schimbat în mine. Poate că mama avea dreptate într-un fel — uneori trebuie să fii atent cui îi deschizi ușa sufletului tău. Dar oare nu riscăm să trăim izolați dacă ne lăsăm conduși doar de frică?

Acum stau pe canapea, cu bebe adormit lângă mine și mă întreb: Oare merită să trăim cu inima încuiată doar pentru a ne proteja liniștea? Sau curajul adevărat e să avem încredere chiar și atunci când doare?