Umbra unui cuvânt nespus: Povestea unei mame care a amenințat cu plecarea la azil

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele rămase de la cină se adunau ca niște martori tăcuți pe masa din bucătărie. Vlad, fiul meu cel mare, nici măcar nu s-a uitat la mine. Era prea ocupat cu telefonul, tastând frenetic mesaje către cine știe cine. Ana, fiica mea cea mică, s-a retras în camera ei, trântind ușa cu un gest care mi-a sfâșiat inima.

Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Aveam 38 de ani atunci și o viață întreagă înainte, dar am ales să rămân pentru ei. Am muncit la croitorie zi și noapte, am renunțat la visele mele, la prieteniile mele, la orice bucurie personală. Totul pentru ca Vlad și Ana să aibă tot ce le trebuie. Dar acum, după 35 de ani de sacrificii, mă simt ca o umbră în propria casă.

— Dacă nu vă pasă de mine, poate ar trebui să mă duc la azil! am strigat într-o seară, când nu mi-au răspuns nici la salut. Cuvintele mi-au scăpat fără să vreau, dar au rămas atârnate în aer ca o amenințare grea. Vlad s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp, dar privirea lui era plină de reproș.

— Mama, nu mai dramatiza! Cine te oprește? Dacă asta vrei… a spus el rece.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am vrut doar să le atrag atenția, să-i fac să înțeleagă cât de singură mă simt. Dar reacția lor m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am greșit totul.

Zilele au trecut și atmosfera din casă a devenit tot mai apăsătoare. Ana nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Vlad venea târziu acasă și pleca devreme. Mă simțeam ca o chiriașă în propria viață. Într-o dimineață, am găsit pe masa din bucătărie un pliant de la un azil privat din oraș. Nu știu cine l-a pus acolo. Poate Vlad, poate Ana. Poate era doar o coincidență. Dar m-a durut mai tare decât orice altceva.

Am încercat să vorbesc cu ei. Să le explic că nu vreau să plec nicăieri, că am spus acele cuvinte din disperare. Dar nu m-au ascultat. Vlad mi-a spus că sunt manipulatoare și că îi fac să se simtă vinovați fără motiv.

— Mama, tu nu vezi că noi avem viețile noastre? Nu putem sta toată ziua după tine! a izbucnit Ana într-o seară.

— Nu vreau să stați după mine… Vreau doar să știu că mai contez pentru voi… am șoptit eu, dar cred că nu m-au auzit.

Într-o duminică, am încercat să refac tradiția prânzului în familie. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa frumos, am aprins lumânări. Dar Vlad a spus că are întâlnire cu iubita lui, iar Ana a plecat la mall cu prietenele. Am mâncat singură, privind la farfuriile goale și la scaunele rămase neocupate.

În acea seară am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am gândit la mama mea, cum mă certa când eram mică dacă nu veneam acasă la timp. Atunci mi se părea nedreaptă și posesivă. Acum îi înțeleg durerea.

Au trecut săptămâni și nimic nu s-a schimbat. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec cu adevărat la azil. Poate acolo aș găsi oameni care să mă asculte, care să mă vadă. Dar apoi mă uitam la pozele copiilor mei mici, la desenele pe care mi le făceau când erau copii și nu puteam să renunț.

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina mea, doamna Stanciu. Mi-a spus că fiica ei a dus-o pe mama ei la azil și că acum regretă enorm. Mi-a povestit cum bătrâna plânge zilnic și cum copiii vin tot mai rar s-o viziteze.

— Maria, nu face greșeala asta! Copiii tăi sunt tineri și egoiști acum, dar timpul îi va schimba… mi-a spus ea.

Am început să mă gândesc dacă nu cumva generația lor e diferită de a noastră. Poate noi am fost prea sacrificate și ei prea liberi. Poate undeva s-a rupt ceva între noi.

Într-o seară, Ana a venit acasă plângând. Se certase cu prietena ei cea mai bună și nu știa unde să se ducă. A intrat în camera mea fără să bată și s-a aruncat în brațele mele.

— Mamă… îmi pare rău… Nu vreau să te pierd… a șoptit ea printre lacrimi.

Am ținut-o strâns la piept și am simțit pentru prima dată după mult timp că mai există speranță.

A doua zi dimineață, Vlad mi-a adus o cafea la pat.

— Mama… știu că n-am fost prezent în ultima vreme… Dar nu vreau să pleci nicăieri… Doar că uneori nu știu cum să vorbesc cu tine…

L-am privit lung și am văzut în ochii lui același băiețel speriat care venea noaptea în patul meu după coșmaruri.

Poate că nu e prea târziu să reparăm ceva. Poate că trebuie doar să învățăm să ne ascultăm unii pe alții fără reproșuri sau amenințări.

Mă întreb acum: oare cât de mult rău pot face cuvintele spuse la supărare? Și câte mame ca mine se simt invizibile în casele lor? Voi ce ați face în locul meu?