Umbre peste liniștea casei: Povestea unei soacre și a nurorii sale
— Nu-mi vine să cred! La ora zece dimineața și tu încă dormi? Copiii tăi aleargă prin casă ca niște sălbatici, iar tu… tu nici măcar nu te-ai trezit!
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de lapte vărsat și jucării împrăștiate peste tot. Mă uit la Ana, nora mea, care se ridică buimacă din pat, cu părul ciufulit și ochii roșii de nesomn. Copiii, Vlad și Radu, se uită la mine cu ochi mari, speriați. Vlad ține în mână o mașinuță fără roți, iar Radu își suge degetul, ascuns după ușa dormitorului.
— Mamă, te rog… am adormit abia pe la cinci dimineața. Radu a avut febră, Vlad a făcut coșmaruri… N-am mai avut putere să mă ridic.
Nu vreau să aud explicații. În mintea mea, o mamă trebuie să fie trează, să gătească, să spele, să aibă grijă de copii. Așa am făcut eu cu trei copii, fără să mă plâng vreodată. Dar când mă uit mai atent la Ana, văd cearcănele adânci, pielea palidă și mâinile tremurânde. Ceva mă oprește să mai spun ceva rău. Mă așez la masa din bucătărie și inspir adânc.
— Știi, când eram eu tânără, nu aveam nici mașină de spălat, nici pampers, nici internet să mă plâng pe grupuri de mămici. Dar copiii mei erau curați, mâncați și eu nu dormeam până la zece!
Ana oftează și-și freacă ochii. — Nu vreau să mă plâng, dar mă simt singură. Rareori iese cineva cu mine la o cafea. Prietenele mele s-au mutat sau au serviciu. Marius e mereu la muncă. Nu mai știu cine sunt.
Cuvintele ei mă lovesc ca o palmă. Îmi amintesc de serile când stăteam singură, cu trei copii mici, așteptând ca soțul meu să vină de la fabrică. Dar eu nu aveam voie să spun că mi-e greu. Așa era pe atunci: femeile nu se plângeau. Dar oare era mai bine?
— Ana, nu vreau să te cert, dar nu pot să nu mă gândesc la Marius. El muncește toată ziua și vine acasă obosit. Ce găsește? Haos, mâncare nefăcută, copii nespălați…
Ana începe să plângă în hohote. — Știu! Știu că nu sunt o mamă bună! Dar nu mai pot… Am impresia că mă sufoc. Noaptea nu dorm, ziua nu apuc să mănânc. Marius nu mă înțelege. Nici tu nu mă înțelegi.
Vlad vine la ea și îi pune mâna pe umăr. — Mami, nu plânge…
Mă simt vinovată. Poate am fost prea aspră. Poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă sau soacră. Îmi amintesc de mama mea, care mă certa mereu, dar nu mă îmbrățișa niciodată. Poate că Ana are nevoie de altceva.
— Hai să facem așa, îi spun. Azi rămân eu cu copiii. Tu du-te și dormi o oră. Sau fă un duș. Sau ieși la o plimbare. Dar te rog, Ana, încearcă să ai grijă și de tine. Nu vreau să te pierd.
Ana mă privește neîncrezătoare. — Chiar ai face asta pentru mine?
— Da. Pentru tine. Pentru Marius. Pentru nepoții mei. Poate că nu știu să fiu o soacră bună, dar pot să încerc.
În timp ce Ana dispare în baie, copiii se adună în jurul meu. Îi iau în brațe și simt cum inima mi se înmoaie. Poate că nu e vina Anei. Poate că nici a mea. Poate că suntem doar două femei obosite, fiecare cu povara ei.
Când Marius vine acasă, găsește casa mai liniștită. Ana doarme, copiii se joacă liniștiți cu mine. Se uită la mine mirat.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
Îl privesc în ochi și îi spun: — Marius, ai o soție minunată. E doar obosită. Ajut-o. Nu lăsa ca oboseala să vă despartă.
În acea seară, Ana vine la mine și mă îmbrățișează. — Mulțumesc. Nu știu dacă o să fie mai ușor, dar azi am simțit că nu sunt singură.
Mă uit la ea și mă întreb: Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Oare când am uitat să ne ascultăm una pe cealaltă? Voi ce ați face în locul meu?