Ziua în care am spus „Nu” – Povara tradițiilor și curajul de a schimba

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să gătesc pentru toată lumea asta, să zâmbesc când mă doare spatele și să mă prefac că totul e în regulă!
Vocea mi-a tremurat, dar nu m-am oprit din spălatul vaselor. Era deja trecut de miezul nopții, iar bucătăria mirosea a sarmale reci și coji de prăjituri. Mihai stătea în ușă, cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească.
— Ar fi trebuit să te obișnuiești până acum, Arina. Așa e la noi în familie, știi bine.
M-am întors spre el, cu lacrimi în ochi.
— Nu e normal, Mihai! Nu e normal ca eu să fiu singura care muncește, iar restul să se aștepte la festinuri ca la nuntă! Nici măcar nu întreabă dacă am nevoie de ajutor. Nici măcar un „mulțumesc” nu primesc!
El a oftat și a dat din umeri.
— Așa sunt ai mei… Ce vrei să fac? Să nu-i mai chem?
— Dar nici nu-i chemi! Vin singuri, an de an, fără să anunțe, fără să aducă măcar o prăjitură!
Am simțit cum furia mi se urcă în gât. În fiecare an, la ziua lui Mihai, rudele lui – verișori, mătuși, unchi, nepoți – apăreau ca din pământ. Se așezau la masă, râdeau zgomotos, povesteau despre necazurile lor și plecau târziu în noapte, lăsând în urmă o casă vraiște și o soție epuizată.
Anul acesta am decis să schimb ceva. Am anunțat pe toată lumea că nu voi mai găti pentru douăzeci de persoane. Am spus clar: „Facem ceva restrâns, doar noi și copiii.” Dar nimeni nu m-a ascultat. Sâmbătă dimineața au început telefoanele:
— Arina, ce faci? Să aducem și noi ceva sau ai tu totul pregătit?
— Arina, vezi că venim cu copiii!
— Arina, să nu uiți de salata aia bună pe care o faci tu!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să spun „nu”, dar cuvintele mi-au murit pe buze. M-am trezit din nou în bucătărie, frământând aluat și tocând legume, cu mâinile crăpate de la detergent și ochii roșii de oboseală.
Când au început să sosească invitații nepoftiți, Mihai s-a retras pe balcon cu verii lui. Eu am rămas singură printre cratițe și platouri. Mătușa Lenuța a intrat în bucătărie și a început să inspecteze:
— Numai atâta ai făcut? La câtă lume suntem?
Mi-am mușcat limba ca să nu răspund urât. Am ieșit din bucătărie și am mers la baie. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, obrajii palizi. Unde era bucuria zilei de naștere? Unde era familia unită despre care povestea Mihai?
La masă s-au așezat toți ca la un ospăț împărătesc. Au râs, au glumit, au cerut supliment de friptură și au criticat salata pentru că „nu mai e ca pe vremuri”. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ajutor. Nimeni nu a observat că nu m-am așezat nici măcar o clipă lângă ei.
După ce au plecat toți, Mihai a venit în bucătărie și m-a găsit plângând printre farfurii murdare.
— Hai, lasă… Nu te mai supăra! Așa e la noi…
Atunci am izbucnit:
— Nu mai vreau! Nu mai pot! Dacă pentru tine familia înseamnă să mă sacrific eu mereu, atunci poate că nu mai vreau să fac parte din familia asta!
Mihai s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit. A ieșit fără să spună nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.” Dar eu ce făceam? Îmi lăsam sufletul zdrobit an de an pentru niște oameni care nici măcar nu mă vedeau cu adevărat.
A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac: am sunat-o pe soacra mea.
— Doamnă Maria, vreau să vă spun ceva… Nu mai pot continua așa. Nu mai pot găti pentru toată lumea fără ajutor și fără recunoștință. Dacă vreți să veniți la anul, fiecare aduce ceva sau nu mai facem nimic!
A fost o tăcere lungă la telefon. Apoi vocea ei rece:
— Dacă nu-ți convine familia noastră, poate ar fi mai bine să stai deoparte data viitoare.
Am simțit cum mi se rupe inima, dar am răspuns calm:
— Poate chiar asta voi face.
În zilele următoare Mihai a fost distant. Nu mi-a vorbit decât strictul necesar. Copiii au simțit tensiunea și m-au întrebat dacă am făcut ceva rău. M-am simțit vinovată – dar și eliberată. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am pus o limită clară.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Familia lui Mihai nu m-a mai invitat nicăieri; la următoarea aniversare au făcut petrecerea la mătușa Lenuța acasă. Mihai a plecat singur cu copiii – eu am rămas acasă și am citit o carte în liniște.

Nu spun că mi-a fost ușor sau că nu am plâns după aceea. Dar am înțeles ceva esențial: uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare sau dacă ceilalți te judecă aspru. Pentru că altfel te pierzi pe tine însuți printre farfurii murdare și zâmbete forțate.

Mă întreb acum: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi îndrăznim să spunem „destul”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?