Anii care se scurg: Ecoul tăcerii dintr-un cuib gol

— De ce nu răspunzi, Radu? De ce nu răspunzi niciodată când sună telefonul?
Vocea mea răsună în bucătăria prea mare pentru o singură persoană. Mă uit la telefonul fix, același model vechi pe care îl păstrăm dinainte să plece copiii. Radu, soțul meu, e la serviciu. Încă lucrează, deși are 67 de ani. Poate pentru că nu vrea să stea acasă cu mine, să simtă tăcerea asta care ne apasă pe amândoi.

E decembrie și afară ninge. Mă uit pe geam la copacii goi și mă gândesc la anii când casa era plină de glasuri: Andreea, cea mare, mereu cu o carte în mână; Vlad, mijlociul, care făcea glume proaste la masă; și Ilinca, mezina, care nu suporta să doarmă singură. Acum, fiecare cameră e un muzeu al trecutului nostru.

Andreea a plecat în Germania acum șapte ani. La început suna des, apoi tot mai rar. Acum primesc doar o felicitare de Crăciun, cu un rând scurt: „Sper că sunteți bine. Sărbători fericite!” Nu știu dacă e fericită sau dacă îi e dor de acasă. Nu știu dacă are pe cineva sau dacă plânge noaptea ca atunci când era mică și îi citeam povești.

Vlad s-a mutat la București. Are serviciu bun la bancă și o iubită pe care n-am cunoscut-o niciodată. Îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine, mamă. Nu pot veni weekendul ăsta.” Îmi amintesc când venea acasă cu genunchii juliți și plângea după mine. Acum nu mai plânge nimeni după mine.

Ilinca e la Cluj, studentă la Medicină. Vorbim mai des, dar mereu e grăbită: „Mamă, am examen. Mamă, nu pot vorbi acum.” Uneori mă sună doar ca să-mi spună că nu poate vorbi.

În fiecare seară, după ce termin vasele și pun masa la loc — tot trei farfurii, deși suntem doar doi — mă așez la masa din sufragerie și deschid cutia cu scrisori vechi. Scrisorile lor din tabere, felicitările de ziua mea, desenele stângace cu „Te iubesc, mama!”. Le citesc cu voce tare, ca să nu uit cum sunau vocile lor.

Într-o seară de iarnă, Radu vine acasă mai târziu decât de obicei. Intră tăcut, își lasă geaca pe scaun și mă privește lung.
— Ai mâncat?
— Da, îi răspund fără să-l privesc.
— Ai vorbit cu copiii?
— Nu.
Tace. Se așază lângă mine și îmi ia mâna în a lui. Mâinile noastre sunt bătrâne și reci.
— Elena… poate ar trebui să-i lăsăm în pace. S-au făcut mari.
— Dar eu nu știu cum să fiu fără ei, Radu! Nu știu cine sunt fără să fiu mama lor!

Plâng încet. El mă mângâie pe păr ca pe un copil. Știu că și lui îi e dor, dar nu vrea să arate.

A doua zi primesc un plic din Germania. E de la Andreea. Îl deschid tremurând. În interior e o poză cu ea și un bărbat blond. Pe spate scrie: „Mamă, el e Jonas. Poate într-o zi venim acasă.”

Mă uit la poza lor și simt un amestec de bucurie și tristețe. E fericită? Oare chiar va veni vreodată acasă? Oare mai are nevoie de mine?

În weekend încerc să o sun pe Ilinca. Nu răspunde. Îi las mesaj: „Te iubesc. Ai grijă de tine.”

Seara îl găsesc pe Radu în garaj, meșterind la bicicleta veche a lui Vlad.
— Ce faci acolo?
— M-am gândit că poate vine Vlad acasă de Paște și vrea să se plimbe cu bicicleta.
Îl privesc cum șterge praful de pe ghidon și mi se rupe sufletul. Ne agățăm de orice speranță că vor reveni măcar pentru o zi.

Într-o duminică friguroasă primesc un telefon neașteptat.
— Mamă? Sunt Vlad.
Inima mi-o ia razna.
— Vlad! Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că… am visat azi-noapte că eram mic și tu mă țineai în brațe. Mi-a fost dor de tine.
Nu pot vorbi. Plâng în tăcere.
— Mamă… pot veni weekendul viitor acasă?
— Da! Da, dragul meu! Te aștept!

După ce închidem, mă privesc în oglindă. Am riduri adânci și ochii roșii de plâns. Dar zâmbesc pentru prima dată după mult timp.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la toate greșelile mele: am fost prea severă? Prea protectoare? Prea prezentă sau prea absentă? Oare copiii mei știu cât îi iubesc?

Când Vlad vine acasă, îl strâng în brațe ca atunci când era mic. Radu îl bate pe umăr și zâmbește larg. Stăm toți trei la masă și pentru câteva ore casa se umple din nou de râsete.

Dar știu că va pleca iar. Și ceilalți nu vor veni prea curând.

În fiecare seară mă întreb: oare dragostea de mamă poate umple vreodată golul lăsat de plecarea copiilor? Sau trebuie să învăț să trăiesc cu ecoul tăcerii lor?

Voi cum ați face față acestei singurătăți? Ce ați spune copiilor voștri dacă i-ați avea acum lângă voi?