Chiria din casa copilăriei mele: Povara unei iubiri condiționate

— Nu ești copil, Irina. De azi înainte, dacă vrei să mai stai aici, plătești chirie. Altfel, găsește-ți alt loc.

Aveam optsprezece ani și încă purtam pijamalele cu ursuleți când tata mi-a spus asta, cu vocea lui tăioasă, fără urmă de regret. Mama murise cu doi ani înainte, iar el părea să se fi transformat peste noapte într-un străin. Nu am avut timp să plâng sau să protestez. Am simțit doar cum mi se strânge stomacul și cum lumea mea se îngustează la patul meu, la dulapul meu, la camera mea — care nu mai era a mea.

Am început să lucrez la supermarketul din cartier, la casă. Seara, când mă întorceam acasă, tata mă aștepta cu ochii pe ceas și palma întinsă. „Ai banii?” Nu era niciun „Bun venit”, niciun „Cum a fost ziua ta?”. Doar suma fixă pe care o stabilise el, fără să țină cont că salariul meu abia acoperea cheltuielile. Când nu aveam destul, îmi arunca priviri grele și tăceri apăsătoare. Uneori îmi lăsa bilete pe masă: „Dacă nu plătești până vineri, să nu te mai văd aici.”

Prietenii mei nu înțelegeau. „Cum adică îți cere chirie? Ești copilul lui!” Dar eu nu mai eram copilul nimănui. Eram doar o chiriașă în casa copilăriei mele. Am început să evit să-i chem pe ai mei acasă, să nu vadă cum trăiesc. Mă simțeam rușinată și vinovată că nu pot pleca — nu aveam unde.

Anii au trecut. Am terminat liceul, apoi am făcut o facultate la seral, tot muncind. Tata nu m-a întrebat niciodată ce studiez sau dacă mi-e greu. Îmi cerea doar banii la timp. Când am reușit să-mi iau o garsonieră cu chirie în București, am plecat fără să mă uit înapoi. Nu i-am lăsat niciun bilet.

Viața în capitală a fost grea, dar măcar era a mea. Am cunoscut oameni noi, am avut iubiri scurte și prietenii care m-au ținut pe linia de plutire. Tata mă suna rar — doar când avea nevoie de ceva: „Trimite-mi niște bani, că mi s-a stricat frigiderul.” Sau: „Vino acasă să mă ajuți cu actele.” De fiecare dată simțeam aceeași strângere de inimă și aceeași revoltă mocnită.

Acum două luni am primit un telefon de la vecina noastră din sat, tanti Viorica:
— Irina, tatăl tău nu se simte bine. E tot mai slăbit și nu prea mai are bani de medicamente.

Am închis ochii și am inspirat adânc. M-am dus acasă după aproape șapte ani. L-am găsit pe tata într-o casă rece, cu hainele vechi și privirea pierdută. Nu m-a întrebat nimic despre viața mea. Doar mi-a spus:
— N-am bani de doctoriță. Tu ești singura mea rudă.

Am simțit cum se prăbușește tot ce am construit în mine: zidurile de apărare, ura, dorința de a-l uita. M-am trezit făcând cumpărături pentru el, plătindu-i facturile, ducându-l la spital. Seara, când stăteam la masa din bucătărie — aceeași masă unde îmi număra banii de chirie — tăcerea dintre noi era mai grea ca oricând.

Într-o seară, după ce i-am dat pastilele, l-am întrebat:
— De ce mi-ai cerut chirie? De ce ai fost atât de rece cu mine?

A tăcut mult timp. Apoi a spus:
— N-am știut altfel. După ce-a murit maică-ta… m-am speriat că n-o să pot să te țin. Am crezut că dacă te fac să te descurci singură, n-o să-ți fie greu când n-oi mai fi eu.

Am izbucnit în plâns. Nu era o scuză — sau poate era singura pe care o putea da. Dar rana rămânea acolo.

Acum tata e tot mai slab și depinde de mine pentru orice: mâncare, medicamente, facturi. Vecinii mă privesc cu milă sau cu admirație: „Ești o fată bună că ai grijă de el.” Dar eu știu adevărul: nu sunt sigură dacă fac asta din iubire sau dintr-un sentiment de datorie care mă apasă ca o piatră pe piept.

Uneori mă întreb dacă familia chiar înseamnă sânge sau dacă e doar un contract nescris al suferinței și al iertării forțate. Dacă tata ar fi fost altfel… dacă eu aș fi avut curajul să-l confrunt atunci… Poate că am fi fost altfel azi.

Mă uit la el cum doarme și mă întreb: Oare pot ierta cu adevărat? Sau doar joc rolul fiicei bune pentru că așa se face la noi? Ce înseamnă să fii dator cuiva care ți-a dat viață dar ți-a cerut totul înapoi?