Cu valizele la ușă – Povestea unei garsoniere și a granițelor familiale

— Nu cred că realizezi cât de greu mi-a fost să bat la ușa ta, Irina, mi-a spus mama, cu ochii umezi și valiza grea sprijinită de picior. Oana, fiica mea, stătea în spatele ei, cu ghiozdanul atârnat strâmb și privirea pierdută. Ploua cu găleata afară, iar eu tocmai îmi turnasem o cană de ceai, pregătită să mă uit la un film vechi și să mă bucur de liniștea garsonierei mele. Dar liniștea s-a risipit în clipa în care am deschis ușa.

— Intră, mamă… Intră și tu, Oana. Nu stați pe hol. Am încercat să zâmbesc, dar simțeam cum mi se strânge stomacul. Garsoniera mea de 32 de metri pătrați era sanctuarul meu. Aici nu trebuia să dau explicații nimănui, nu trebuia să mă prefac că totul e bine. Dar acum, cu două generații în plus sub același acoperiș, fiecare colțișor urma să fie împărțit.

Mama s-a așezat direct pe patul meu, oftând adânc. — Nu mai puteam sta cu tatăl tău. S-a schimbat… sau poate eu m-am schimbat. Și Oana… Oana are nevoie de tine. La școală nu se mai descurcă, iar eu nu mai am răbdare.

Oana s-a furișat spre colțul cu biroul meu improvizat și a început să-și scoată caietele. Am simțit un nod în gât. Nu eram pregătită pentru asta. Niciodată nu ești pregătit să-ți vezi mama atât de vulnerabilă sau copilul atât de pierdut.

— Bine, rămâneți cât aveți nevoie… am spus încet, dar deja știam că „cât aveți nevoie” nu va fi doar o noapte sau două.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții. Dimineața mă trezeam cu mama care făcea cafea prea tare și cu Oana care își căuta șosetele printre hainele mele. Seara, încercam să citesc sau să lucrez la laptop, dar televizorul mergea pe fundal cu telenovelele preferate ale mamei. Mirosea mereu a ciorbă sau a supă instant, iar spațiul meu devenise un câmp minat de discuții tensionate.

— Irina, nu crezi că ar trebui să fii mai atentă cu Oana? Nu vezi că e tristă? — mă certa mama într-o seară.

— Mamă, fac tot ce pot! Și eu sunt obosită! — am izbucnit fără să vreau.

Oana s-a retras în baie și a stat acolo o oră întreagă. M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia să fiu mereu cea care ține totul în echilibru?

Într-o noapte, când toată lumea părea că doarme, am ieșit pe balconul micuț și am început să plâng în tăcere. Mi-era dor de zilele când singurătatea era o alegere, nu un lux pierdut. Mi-era dor să nu trebuiască să fiu nici mamă perfectă, nici fiică răbdătoare.

A doua zi dimineață, Oana s-a apropiat timid de mine:

— Mami… pot să dorm la tine în pat azi-noapte? Mi-e frică singură pe canapea…

Am dat din cap și am tras-o lângă mine. Am simțit cât de mică e încă și cât de mult are nevoie de mine. Dar și cât de mult am nevoie eu de spațiul meu.

Mama a început să gătească zilnic și să reorganizeze lucrurile prin casă. — Așa e mai bine! — spunea ea mereu, mutând farfuriile sau hainele din dulapuri.

— Mamă, te rog… lasă lucrurile cum sunt! — am ridicat tonul într-o zi.

— Încerc doar să ajut! — a răspuns ea rănită.

Tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Într-o seară, după ce Oana a adormit, mama s-a așezat lângă mine pe pat.

— Irina… știu că te sufocăm. Dar nu am unde să mă duc. Și nici tu nu ai unde fugi.

Am izbucnit în plâns. — Nu vreau să fug! Dar simt că mă pierd pe mine… Nu mai știu cine sunt între atâtea roluri.

Mama m-a luat în brațe pentru prima dată după mulți ani. — Poate că trebuie să ne găsim fiecare locul aici… chiar dacă e greu.

Au trecut săptămâni până când am reușit să găsim un echilibru fragil. Am stabilit reguli: fiecare avea timpul lui la baie, la bucătărie sau la televizor. Am început să vorbim mai mult despre ce simțim și mai puțin despre ce ar trebui să facem.

Într-o duminică dimineață, Oana a venit la mine cu un desen: trei femei într-o cameră mică, dar cu ferestre larg deschise spre cer.

— Asta suntem noi? — am întrebat-o zâmbind printre lacrimi.

— Da… dar poate într-o zi o să avem o casă mai mare!

Am râs toate trei pentru prima dată sincer după mult timp.

Dar încă mă întreb: cât poți sacrifica din tine pentru cei pe care îi iubești? Unde se termină grija pentru ceilalți și începe grija pentru tine însuți? Poate cineva să fie mamă, fiică și femeie liberă în același timp?