În umbra promisiunilor: Prețul libertății mele

— Mirela, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Vocea lui Viorel răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, tapetată cu faianță veche, galbenă de la aburii anilor. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care le înghițeam repede, ca să nu le vadă copiii. Maria și Vlad, copiii noștri, stăteau la masă cu privirile în farfurii, de parcă ar fi vrut să dispară.

— Îmi pare rău, Viorel, am fost distrasă… am avut mult de lucru azi la școală cu Maria, am uitat… am încercat să mă justific, dar știam că nu are rost. Pentru el, scuzele mele erau doar zgomot de fundal.

Așa era mereu. Orice greșeală, oricât de mică, era o dovadă că nu sunt suficient de bună. Că nu merit liniște sau respect. Că trebuie să mă străduiesc mai mult. Și m-am străduit. Ani la rând. Am renunțat la prieteni, la ieșiri, la visele mele de a termina facultatea de Litere. Am acceptat să fiu casnică, să cresc copiii și să-l aștept pe el cu masa caldă și zâmbetul pe buze.

Mama îmi spunea mereu: „Mirela, bărbatul e stâlpul casei. Fii cuminte, nu-l supăra.” Tata nu comenta niciodată. Doar ofta când mă vedea tristă, dar nu avea curaj să-i spună nimic lui Viorel. În satul nostru din Buzău, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. O femeie care-și părăsește bărbatul e o rușine pentru familie.

Într-o seară de toamnă, după ce Viorel a plecat la birt cu prietenii lui, am rămas singură în bucătărie. Am privit pe geam la ploaia care bătea în sticlă și am simțit cum mă apasă pereții casei ca niște brațe reci. M-am întrebat: „Oare asta e tot ce merit?”

A doua zi dimineață, Maria a venit la mine cu caietul ei de teme.
— Mamă, tu ai vrut să fii profesoară? m-a întrebat cu ochii mari.
— Da, iubita mea. Dar nu s-a putut…
— De ce?
Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că am renunțat la mine pentru liniștea altora? Cum să-i explic că uneori dragostea doare și te face să uiți cine ești?

În acea zi am decis să fac ceva pentru mine. Am început să citesc din nou, pe ascuns. Seara târziu, când toți dormeau, deschideam cărți vechi și visam la altceva. Îmi imaginam că sunt liberă, că pot merge unde vreau, că pot vorbi fără frică.

Dar Viorel a simțit schimbarea. A devenit mai suspicios, mai rece.
— Ce citești acolo? Ai găsit alt bărbat pe internet? mă întreba ironic.
— Nu… doar citesc…
— Lasă prostiile! Ai destule de făcut prin casă!

Într-o zi, m-a sunat sora mea, Camelia.
— Mirela, vino la mine la București câteva zile. Ai nevoie să respiri alt aer.
Am ezitat. Viorel nu mi-ar fi dat voie niciodată.
— Nu pot… dacă află Viorel…
— Mirela, nu poți trăi toată viața cu frică! Copiii tăi au nevoie de o mamă fericită, nu de o umbră!

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Viorel — care a spart o farfurie și a urlat că sunt o proastă — am simțit că nu mai pot respira. Am luat copiii și am ieșit în curte sub ploaie. Maria plângea și Vlad mă ținea strâns de mână.

Atunci am decis: trebuie să plec.

A doua zi dimineață am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am plecat la gară cu copiii. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Am ajuns la București la Camelia acasă și pentru prima dată după mulți ani am dormit liniștită.

Dar liniștea nu a durat mult. Viorel a început să mă sune obsesiv, să-mi trimită mesaje pline de amenințări:
— Dacă nu te întorci ACUM, te distrug! O să-ți iau copiii!

Mama m-a sunat plângând:
— Mirela, ce faci? Ce-o să zică lumea? Tata e bolnav de supărare!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care mă vrea supusă și una care-mi promite libertate dar cere curaj.

Am mers la poliție și am cerut ordin de protecție. Am vorbit cu un avocat care mi-a spus că va fi greu, dar nu imposibil să obțin custodia copiilor. Camelia m-a susținut necondiționat.
— Mirela, ai făcut primul pas! Nu te întoarce!

Au urmat luni grele: procese, vizite la psiholog cu copiii, nopți nedormite și lacrimi amare. Dar încet-încet am început să simt că trăiesc din nou. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier și mi-am reluat studiile la distanță.

Maria mi-a spus într-o seară:
— Mamă, acum zâmbești altfel. Parcă ești tu!

Nu știu dacă voi reuși mereu să fiu puternică. Încă mă doare când mama îmi spune că am distrus familia sau când Viorel încearcă să mă facă să mă simt vinovată. Dar știu că merit mai mult decât frică și tăcere.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbră? Câte au curajul să iasă la lumină? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și caute propria libertate.

Oare chiar trebuie să alegem între liniștea familiei și propria fericire? Sau putem găsi o cale în care să fim întregi — pentru noi și pentru cei pe care îi iubim?