Între două lumi: când liniștea de acasă devine câmp de bătălie

— Nu mai pune păturica aia pe copil, că transpiră! a tunat vocea Vioricăi din pragul ușii, de parcă ar fi fost stăpâna casei. M-am întors spre ea, obosită, cu ochii umflați de nesomn și cu un nod în gât. Era a treia oară săptămâna asta când venea fără să anunțe, cu plase pline de „ce trebuie la un copil”, cu sfaturi și critici pe care nu le cerusem niciodată.

— Viorica, te rog, am nevoie de puțină liniște… abia a adormit Vlad, am șoptit, încercând să nu-mi tremure vocea.

Ea a oftat teatral și s-a așezat pe canapea, lăsându-și geanta lângă mine. — Liniște? Când ai copil mic nu mai există liniște! Eu am crescut trei copii și știu mai bine. Nu mă supăra, Ilinca, că nu-ți vreau decât binele.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu era la serviciu, iar eu rămâneam singură să gestionez vizitele astea care mă storceau de energie. Îmi doream să mă bucur de primele zile cu Vlad, să-l țin la piept fără să mă simt judecată la fiecare mișcare. Dar Viorica părea să creadă că rolul ei de bunică îi dă dreptul să decidă totul în casa noastră.

Telefonul a vibrat pe masă. Era mama mea. Am răspuns cu voce joasă:

— Mamă, nu pot vorbi acum… e Viorica aici.

Mama a tăcut o clipă. — Ilinca, trebuie să-i spui clar ce simți. Nu poți continua așa.

Am închis ochii. Cum să-i spun? Radu era mereu prins între noi două. Când îi povesteam despre vizitele mamei lui, ridica din umeri: „E doar entuziasmată. Las-o să se bucure.” Dar eu nu mai puteam. Mă simțeam invadată în propria casă, ca o musafiră în viața mea.

Într-o seară, după ce Viorica a plecat trântind ușa pentru că nu i-am lăsat copilul în brațe cât voia ea, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Radu a venit acasă și m-a găsit așa. S-a speriat.

— Ce-ai pățit? Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot cu vizitele astea, cu sfaturile ei, cu faptul că nu mă simt mamă în casa mea! am izbucnit.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— E mama… Nu vrea decât să ajute.

— Dar pe mine cine mă ajută? Cine mă ascultă?

A doua zi dimineață, Viorica a venit din nou. De data asta nu am mai deschis ușa. Am stat cu Vlad în brațe și am ascultat cum bate insistent, cum sună la interfon și apoi la telefon.

— Ilinca, deschide! Sunt mama lui Radu! Nu se face așa ceva!

Am respirat adânc și am trimis un mesaj: „Viorica, avem nevoie de timp doar noi trei. Te rog să ne anunți înainte să vii.”

A urmat o tăcere grea. Radu s-a supărat pe mine. — Ai făcut-o să plângă! De ce n-ai putut să-i spui frumos?

— Pentru că frumosul nu funcționează când cineva nu vrea să audă!

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat fiecare în colțul lui de pat, fără să ne atingem sau să vorbim. Vlad a plâns mult și eu odată cu el.

Zilele au trecut greu. Viorica nu a mai venit, dar trimitea mesaje lungi lui Radu despre cât de nerecunoscătoare sunt și cum „nu se face așa ceva într-o familie adevărată”. Mama mea încerca să mă susțină la telefon, dar simțeam că mă afund tot mai mult într-o prăpastie între două lumi: cea veche, în care familia decide totul împreună, și cea nouă, în care eu vreau să fiu stăpână pe viața mea.

Într-o duminică dimineață, Radu m-a luat de mână.

— Hai să mergem la mama. Să vorbim toți trei.

Am acceptat cu inima strânsă. În sufrageria lor răcoroasă, Viorica stătea cu brațele încrucișate.

— Ilinca, eu te-am primit ca pe fata mea. Dar tu mă ții la distanță de nepotul meu!

— Nu vreau să vă țin la distanță… Dar am nevoie de spațiu. Să mă obișnuiesc cu rolul ăsta nou. Să fiu mamă fără să mă simt mereu greșită.

A urmat o discuție lungă, cu lacrimi și reproșuri din toate părțile. La final, am stabilit reguli: vizite anunțate dinainte, fără critici sau sfaturi nesolicitate. Nu a fost ușor pentru nimeni.

Acum, după luni de zile, încă simt uneori privirea grea a Vioricăi când vin la noi. Dar Vlad râde mai mult, iar eu am început să cred că merit liniștea mea.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Oare câte mame trăiesc aceeași luptă tăcută ca mine?