Între două mame: Povara alegerii

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să fiu la mijloc între voi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce telefonul vibra pe masă, afișând numele mamei mele, Mariana. În camera de alături, soacra mea, doamna Viorica, tușea chinuitor, iar soțul meu, Radu, mă privea neputincios.

Era a treia noapte la rând când nu dormisem aproape deloc. De când Viorica fusese diagnosticată cu cancer la plămâni, casa noastră din Pitești se transformase într-un spital improvizat. Radu era singur la părinți, iar eu, Irina, încercam să fiu și asistentă, și soție, și fiică. Mama mea, Mariana, rămasă singură după moartea tatălui meu, mă suna zilnic să-mi spună cât de greu îi este fără mine: „Irina, nu mai am pe nimeni. Tu ești tot ce mi-a rămas.”

Într-o seară geroasă de ianuarie, m-am trezit între două lumi. Viorica avea febră mare și delira. Radu era la farmacie după medicamente. Eu îi țineam mâna și îi ștergeam fruntea cu un prosop ud. Din camera mea, telefonul vibra insistent. Am fugit să răspund.

— Irina, vino la mine! Nu mă simt bine deloc…

Vocea mamei era stinsă. Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că nu pot pleca de lângă Viorica? Cum să-i explic că nu pot fi în două locuri deodată?

— Mamă, nu pot acum… Viorica are febră mare…

— Mereu pentru alții ai timp! Pentru mine niciodată! a izbucnit ea.

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Radu a intrat val-vârtej în cameră:

— Irina, vino repede! Nu știu ce să-i mai fac!

Am alergat la Viorica. Ochii ei mă căutau cu disperare.

— Fata mea… rămâi cu mine… mi-e frică…

Nu eram fata ei, dar în ultimele luni așa mă striga. M-am așezat lângă ea și am început să-i povestesc despre copilăria mea la țară, despre cum mă învăța mama să fac cozonaci. Viorica zâmbea slab.

În acea noapte am simțit că mă rup în două. După ce s-a liniștit Viorica, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă există vreo cale să nu dezamăgesc pe nimeni.

A doua zi dimineață, Mariana a venit neanunțată la ușa noastră. Era palidă și supărată.

— Nu mai pot sta singură! Dacă nu vii tu la mine, vin eu la tine!

Radu s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Irina, nu putem avea două bolnave în casă!

— Ce vrei să fac? S-o dau afară pe mama?

— Dar mama mea ce are? Cine are grijă de ea?

Am simțit cum mă sufoc între cele două femei care mă iubeau fiecare în felul ei. Mariana a început să plângă:

— De când te-ai măritat, parcă nu mai ești fata mea!

Viorica a ieșit din cameră sprijinită de perete:

— Las-o pe Irina în pace! Și eu am fost mamă de fată… Știu cum e să ți se rupă sufletul.

Pentru o clipă s-au privit amândouă. În ochii lor era aceeași durere: frica de a nu fi uitate.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Mariana făcea reproșuri subtile la fiecare masă:

— Dacă ar fi trăit tatăl tău…

Viorica încerca să nu fie o povară:

— Nu vreau să vă stric viața…

Radu era prins între datoria față de mama lui și dragostea pentru mine. Într-o seară m-a luat de mână:

— Irina, nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot s-o pierd pe mama.

Am început să mă gândesc serios la terapie. Am vorbit cu preotul din cartier. Am citit forumuri despre „sandwich generation” — generația prinsă între părinți bătrâni și copii mici. Dar noi nici copii nu aveam încă; nu îndrăzneam să aduc pe lume un suflet într-o casă atât de încărcată.

Într-o zi, Mariana a făcut un atac de panică. Am dus-o la spital. În timp ce stăteam pe holul rece al urgențelor, Radu m-a sunat disperat:

— Viorica a căzut în baie! Nu știu ce să fac!

Am simțit că cedez psihic. Am început să urlu în gând: „De ce trebuie să aleg? De ce trebuie să fiu mereu eu cea care ține totul?”

După câteva luni de chinuri și compromisuri, Viorica s-a stins liniștită într-o dimineață de primăvară. Mariana s-a mutat la noi pentru o vreme. Casa era plină de tăceri apăsătoare și resentimente nerostite.

Într-o seară am stat cu mama pe balcon și am privit apusul peste blocurile cenușii.

— Mamă… crezi că am făcut destul pentru tine? Dar pentru Viorica?

Mariana m-a strâns de mână:

— Ai făcut tot ce ai putut. Dar cine are grijă de tine?

M-am uitat la mâinile mele obosite și m-am întrebat: oare cât poți duce fără să te pierzi pe tine? Oare câți dintre noi trăim mereu cu sentimentul că nu suntem niciodată destul pentru cei dragi?