„Nu am forțat-o niciodată să se mărite, nici să aibă copil” – Mărturia unei mame care își privește fiica luptând cu viața de adult

— Ana, nu mai pot să te privesc așa! De ce nu-mi spui ce te apasă?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ana stă la masă, cu ochii pierduți în ceașca ei, iar eu simt cum inima mi se strânge. De când s-a mutat înapoi acasă, după despărțirea de Radu, parcă nu mai e fata mea.
— Mamă, nu e nimic. Lasă-mă, te rog…
Îmi mușc buzele să nu izbucnesc. Nu vreau să-i spun că știu totul: că Radu a plecat pentru că nu mai suporta certurile, că serviciul ei la supermarket o stoarce de puteri și că micuțul Vlad plânge nopțile de dorul tatălui. Dar nu pot să tac.
— Ana, nu poți să te închizi așa! Sunt mama ta!
Ea oftează și-și trece mâna prin părul ciufulit.
— Mereu ai vrut să fac altfel. Să termin facultatea, să mă mărit cu cineva „serios”, să am un copil doar când sunt gata… Dar eu am ales altfel. Și uite unde am ajuns!
Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc cum, acum șapte ani, Ana a venit acasă cu Radu, un băiat simplu din cartierul vecin. Eu visam pentru ea altceva: să termine Dreptul, să fie independentă, să nu depindă de nimeni. Dar ea s-a îndrăgostit nebunește și a lăsat totul baltă pentru el.
— Nu te-am forțat niciodată să faci nimic, Ana! Am vrut doar să-ți fie bine…
— Știu, mamă. Dar poate dacă ai fi fost mai dură cu mine, n-aș fi ajuns aici. Poate dacă m-ai fi certat mai tare când am renunțat la facultate…
O liniște grea se lasă între noi. Îmi amintesc cum am plâns în baie când mi-a spus că e însărcinată la douăzeci de ani. Cum am încercat să-i explic că viața nu e doar iubire și fluturi în stomac. Dar n-am putut s-o opresc.
— Ana, fiecare are drumul lui. Eu doar am sperat să nu suferi…
Ea ridică privirea spre mine, cu ochii roșii de nesomn.
— Dar sufăr, mamă! Și nu știu dacă mai pot… Vlad are nevoie de mine și eu simt că mă prăbușesc. Radu nu mai răspunde la telefon, chiria e scumpă, serviciul mă omoară…
Mă ridic și o iau în brațe. Simt cum tremură toată.
— O să trecem împreună peste asta. Nu ești singură!
Dar în sufletul meu se dă o luptă cruntă: oare ar fi trebuit să fiu mai autoritară? Să-i impun reguli? Sau așa e viața — fiecare trebuie să-și trăiască propriile greșeli?
Seara, când Vlad adoarme în brațele mele, Ana stă pe marginea patului și mă privește cu ochi goi. Îmi povestește despre colegele ei de la supermarket: una divorțată la douăzeci și cinci de ani, alta care crește singură doi copii și încă una care visează să plece în Italia la muncă. Toate fug de ceva sau după ceva ce nu găsesc aici, acasă.
— Mamă, tu ai fost fericită cu tata?
Întrebarea mă lovește pe nepregătite. Îmi amintesc certurile cu Ion, soțul meu — tatăl Anei — care a plecat la muncă în Spania și s-a întors după cinci ani alt om. Niciodată nu i-am spus Anei cât am plâns nopțile sau cât de greu mi-a fost să țin casa singură.
— Am avut momente frumoase și momente grele. Dar tu nu ești eu, Ana… Poate că fericirea e altceva pentru fiecare dintre noi.
Ana oftează și își strânge genunchii la piept.
— Mi-e frică să nu devin ca tine: să mă trezesc la patruzeci de ani și să-mi dau seama că am trăit pentru alții…
Mă doare sinceritatea ei, dar îi înțeleg teama. În România de azi, prea multe femei trăiesc între sacrificiu și dorința de libertate. Prea multe mame își văd fiicele luptând cu aceleași poveri pe care le-au dus ele cândva.
A doua zi dimineață, Ana primește un mesaj de la Radu: „Nu pot să mă întorc acum. Am nevoie de timp.” O văd cum se prăbușește din nou și mă simt neputincioasă. Îi fac ceai și încerc să-i spun că viața merge înainte, dar cuvintele mele par goale.
Într-o seară, după ce Vlad adoarme iar devreme, Ana vine la mine în bucătărie și izbucnește:
— Mamă, vreau să plec din țară! Nu mai pot aici! Vreau să-i ofer lui Vlad altceva…
Simt cum mi se taie respirația. S-o las să plece? S-o țin lângă mine? Dacă va suferi și mai mult acolo? Dacă va reuși? Îmi dau seama că nu pot decide pentru ea — tot ce pot face e să-i fiu alături.

Într-o noapte târzie, când liniștea casei apasă ca o povară pe umerii mei obosiți, mă întreb: oare cât trebuie să sufere o mamă privind cum copilul ei se luptă cu viața? E mai bine să intervenim sau să lăsăm copiii să-și croiască singuri drumul — chiar dacă asta înseamnă lacrimi și regrete?

Poate că niciodată nu vom găsi răspunsul corect.

Voi ce ați face în locul meu? Ați interveni sau ați lăsa copilul să-și trăiască propriile greșeli?