Refugiul de la birou: Între datoria de soție și nevoia de libertate

— Iar ai uitat să cumperi pâine, Irina? Vocea lui Sorin răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu e prima dată când uit ceva, dar niciodată nu uit cât de repede se transformă orice greșeală într-un capăt de țară.

— Am avut o zi lungă la birou, Sorin. N-am apucat să trec pe la magazin, încerc să mă justific, dar știu deja că nu contează. Ochii lui se îngustează, iar buzele i se strâng într-o linie subțire.

— Mereu ai scuze! Dacă nu poți să ții pasul cu o familie, poate ar trebui să te gândești mai bine la priorități.

Mă doare. Nu pentru că are dreptate, ci pentru că știu că nu va vedea niciodată cât mă zbat. Munca la biroul de contabilitate din centrul Ploieștiului e singurul loc unde simt că mai contez. Acolo nu sunt doar „soția lui Sorin” sau „mama lui Vlad”, ci Irina Popescu — cea care rezolvă probleme, care știe să zâmbească sincer.

În fiecare dimineață, mă trezesc înaintea tuturor. Îi pregătesc lui Vlad pachetul pentru școală, îi pun lui Sorin cafeaua în termos și mă strecor pe ușă cu pași mici, ca să nu-l trezesc prea devreme. Drumul spre serviciu e singurul moment al zilei când respir ușurată. Ascult radioul în mașină și mă gândesc la altceva — orice altceva decât acasă.

La birou, colegii mă întreabă mereu de ce stau peste program. „E mult de lucru”, le spun, dar adevărul e că mă tem să ajung acasă. Știu că acolo mă așteaptă reproșurile lui Sorin și privirea dezamăgită a mamei mele, care locuiește cu noi de când tata s-a stins. Mama nu ratează nicio ocazie să-mi amintească:

— Pe vremea mea, femeile nu-și lăsau bărbații să facă foamea! Ce fel de soție ești tu?

Uneori, mă întreb dacă nu cumva am greșit totul. Poate că am ales prea devreme. Poate că am confundat dragostea cu nevoia de stabilitate. Sorin nu a fost niciodată un om rău, dar s-a schimbat după ce a rămas fără serviciu anul trecut. Frustrarea lui s-a transformat în furie mocnită, iar eu am devenit ținta preferată.

Într-o seară, după ce Vlad s-a culcat, am încercat să vorbesc cu el.

— Sorin, trebuie să găsim o soluție. Nu putem continua așa…

— Ce vrei să spui? Că eu sunt problema? Că tu ești perfectă?

— Nu asta spun… doar că simt că ne îndepărtăm. Parcă nu mai suntem o familie.

A izbucnit într-un râs amar.

— Tu nici măcar nu mai ești aici! Ești mereu la muncă sau cu nasul în telefon!

Am vrut să-i spun că munca e singura mea scăpare, dar m-am oprit. Știam că ar fi fost ca și cum aș turna benzină pe foc.

În zilele următoare, am început să rămân tot mai mult la birou. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte într-o zi.

— Irina, tu ești bine? Pari mereu obosită și tristă…

Am zâmbit forțat.

— E doar stresul. Acasă e greu…

Mihaela mi-a strâns mâna.

— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… eu sunt aici.

M-am simțit rușinată. Cum să-i spun că mi-e frică să merg acasă? Că uneori îmi doresc să nu mai fiu soție sau mamă, ci doar eu?

Într-o vineri seară, am ajuns acasă târziu. Vlad dormea deja. Sorin stătea în sufragerie cu mama mea, iar atmosfera era tăioasă ca o lamă.

— Unde ai fost până la ora asta? a început mama.

— La muncă… Am avut de terminat niște rapoarte.

Sorin s-a ridicat brusc.

— Nu te mai cred! Ai pe cineva? Asta e?

M-am blocat. Niciodată nu ridicase tonul atât de tare. Mama s-a ridicat și ea, gata să intervină.

— Sorine! Nu vorbi așa!

Dar el nu s-a oprit.

— Dacă nu-ți place aici, du-te! Poate găsești pe altcineva care să te suporte!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit în dormitor și am plâns până dimineața. Vlad a venit lângă mine dimineața devreme.

— Mami, tu o să pleci?

L-am strâns tare în brațe.

— Nu știu încă, puiule…

În acea zi am decis să-mi iau liber. Am mers în parc și am stat pe o bancă ore întregi. M-am gândit la viața mea: la visele pe care le-am îngropat sub griji și compromisuri; la fata care voia să devină scriitoare și care acum scrie doar rapoarte contabile; la femeia care voia să fie iubită, nu tolerată.

Seara m-am întors acasă cu inima grea. Sorin era plecat la un prieten. Mama m-a privit lung.

— Irina… poate ar trebui să-ți iei copilul și să vii la mine câteva zile. Să-ți limpezești mintea.

Am dat din cap fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că am o alegere.

Acum stau în camera copilului și scriu aceste rânduri. Vlad doarme liniștit lângă mine. Mâine poate va fi altfel. Poate voi avea curajul să aleg pentru mine.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi ne ascundem în spatele muncii ca să nu recunoaștem că suntem nefericite? Ce ați face voi în locul meu?