Unde se termină dragostea de mamă?

— Viorica, ai terminat supa? Că Mara trebuie să mănânce înainte să plec la muncă!
Vocea Ioanei răsună din hol, tăioasă, grăbită. Mă uit la ceas: e 7:15 dimineața. Mâinile îmi tremură ușor pe lingura de lemn, amestecând în oala mare. Mara, nepoata mea de șase ani, stă la masă cu ochii lipiți de ecranul telefonului. O aud pe Ioana trântind ușa de la baie, apoi tropăind spre bucătărie.

— Da, e gata, îi răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala.

Nu știu când am ajuns să mă trezesc zilnic la 6:30, să gătesc, să spăl haine, să fac cumpărături și să mă ocup de Mara. Parcă ieri eram doar eu cu bătrânețea mea liniștită, cu florile din balcon și cărțile mele. Dar totul s-a schimbat când Ioana a venit acasă plângând, cu valiza într-o mână și Mara în cealaltă.

— Mamă, nu mai pot. Am nevoie de tine.

Atunci nu am stat pe gânduri. Am deschis larg ușa și inima. Am vrut să fiu sprijinul lor, să le dau timp să-și revină după divorțul acela urât. Dar zilele au trecut, apoi lunile, și totul s-a transformat într-o rutină care mă strivește.

— Ai pus bani pe card? Trebuie să plătesc grădinița la Mara azi, mă întreabă Ioana fără să mă privească.

— Da, am pus aseară.

Nu mai știu când am început să-i dau bani aproape lunar. Pensia mea nu e mare, dar mereu găsesc o cale să-i ajut. Ioana lucrează mult, dar salariul ei abia ajunge pentru chirie și ratele rămase după partaj. Și totuși…

— Mulțumesc, mamă. Știi că nu aș putea fără tine.

Cuvintele ei sunt calde, dar privirea îi rămâne rece, mereu pe fugă. Mara își lasă lingura și se uită la mine:

— Mamaie, vii azi la serbare?

— Sigur că vin, draga mea.

Zâmbetul Marei mă încălzește pentru o clipă. Dar când Ioana pleacă trântind ușa și Mara dispare în camera ei cu tableta, liniștea casei devine apăsătoare. Mă simt ca o umbră care se mișcă printre treburi casnice și facturi.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, încerc să vorbesc cu Ioana.

— Ioana, nu vreau să te supăr… Dar simt că nu mai sunt eu însămi. Parcă nu mai am viață proprie.

Ea oftează adânc:

— Mamă, nu e momentul acum. Sunt obosită și am atâtea pe cap…

— Dar niciodată nu e momentul! izbucnesc eu fără să vreau. Simt că sunt doar bona voastră, bucătăreasa și portofelul familiei!

Ioana mă privește pentru prima dată în ochi:

— Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că mi-am dorit asta? Dacă vrei să plecăm…

— Nu asta am spus! Dar nici nu pot continua așa…

Tăcerea dintre noi devine un zid rece. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la anii în care am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la fabrică. La sacrificiile făcute ca ea să aibă tot ce-i trebuie. La cum visam că bătrânețea mea va fi liniștită, cu seri de ceai și prietene la telefon.

A doua zi primesc un telefon de la sora mea, Elena:

— Viorica, tu nu mai exiști pentru tine! Nu vezi că te-ai transformat în servitoarea lor?

— E fata mea… Ce să fac? S-o las la greu?

— Dar tu? Tu unde ești în povestea asta?

Nu știu ce să-i răspund. Merg la serbarea Marei cu ochii roșii de nesomn. O văd pe scenă recitând o poezie despre familie. Mă uit la ceilalți bunici din sală — unii râd, alții plâng discret. Mă simt vinovată că nu pot fi doar fericită pentru ea.

Seara îi spun Ioanei că vreau să merg la țară două zile, la Elena.

— Cum adică? Cine are grijă de Mara?

— Poate găsești o soluție. Sau poate te ajută tatăl ei un weekend…

Ioana tace mult timp:

— Nu știu dacă pot… Dar dacă ai nevoie…

Plecatul la țară îmi dă un pic de aer. Stau pe prispă cu Elena și vorbim despre vremurile când eram tinere.

— Viorica, ai dreptul la viața ta! Copiii trebuie ajutați, dar nu până te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mă urmăresc zile întregi după ce mă întorc acasă. Încerc să vorbesc din nou cu Ioana:

— Fata mea, te iubesc și vreau să te ajut… Dar trebuie să găsim un echilibru. Nu mai pot singură.

Ioana plânge pentru prima dată după mult timp:

— Îmi pare rău… Nici eu nu mai știu cine sunt fără tine.

Ne îmbrățișăm strâns. Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că dragostea de mamă e un drum greu între sacrificiu și regăsire.

Mă întreb adesea: unde se termină dragostea de mamă și unde începe pierderea de sine? Oare câte dintre noi trăim aceeași poveste fără să avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?