Când dragostea devine povară: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Irina, nu mai vii nici azi la masă? Am făcut sarmale, știu că-ți plac… vocea mea răsună stins în telefon, în timp ce privesc pe geam la ploaia care lovește cu furie pervazul.

— Mamă, nu pot, avem treabă cu Tudor. Poate altădată, bine? răspunde fiica mea, grăbită, cu vocea aceea rece pe care o recunosc de când s-a măritat.

Închid telefonul încet, ca și cum aș vrea să prelungesc momentul în care rămân singură în bucătăria prea mare pentru o singură persoană. Miroase a varză și a carne, dar mirosul nu mai aduce bucurie, ci doar amintiri. Îmi amintesc cum Irina venea alergând de la școală, cu obrajii roșii și ochii plini de viață: „Ce-ai gătit azi, mami?”

Acum, tot ce primesc e un „poate altădată”.

Mă numesc Viorica și am 62 de ani. Am crescut-o singură pe Irina după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar cinci ani. Am muncit la fabrica de confecții din oraș, schimburi de noapte, ca să nu-i lipsească nimic. Nu mi-am cumpărat niciodată o haină nouă fără să mă gândesc dacă nu ar avea ea nevoie de ceva mai mult. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta mamei mele ca să-i pot plăti chiria primele luni. N-am simțit niciodată că e prea mult.

Dar acum… Acum simt că totul a fost în zadar.

Irina s-a măritat cu Tudor, un băiat liniștit, dar mereu distant cu mine. De când s-au mutat împreună, parcă s-a tras o cortină între noi. Nu mă mai sună decât rar, iar vizitele s-au rărit până la una la câteva luni. Când vin, stau puțin, mereu grăbiți: „Avem treabă, mamă, trebuie să ajungem la supermarket.”

Într-o duminică, am prins curaj și am întrebat-o direct:

— Irina, te-am supărat cu ceva? De ce nu mai vii pe la mine?

A oftat și s-a uitat în podea:

— Mamă, nu e vorba de tine… doar că avem și noi viața noastră acum. Nu poți să te bazezi mereu pe mine.

M-a durut mai tare decât orice palmă. Eu? Să mă bazez pe ea? Eu care am renunțat la tot pentru ea?

În seara aceea am plâns până târziu. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am sufocat-o cu dragostea mea. Poate am cerut prea mult fără să-mi dau seama. Sau poate lumea s-a schimbat și eu n-am știut să țin pasul.

Vecina mea, doamna Maria, mă bate pe umăr când mă vede tristă:

— Las’ că așa-s copiii în ziua de azi! N-au timp nici să respire. Dar să știi că te iubesc, doar că altfel decât te-ai aștepta.

Dar eu nu simt iubirea asta. Simt doar golul din casă și din suflet.

Într-o zi, m-am hotărât să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri de la cofetărie și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Tudor mi-a deschis și m-a privit surprins:

— Bună ziua… Irina e la serviciu.

Am intrat stingheră și am lăsat prăjiturile pe masă. Am încercat să vorbesc cu el despre orice: despre vreme, despre serviciu, despre copilul pe care îl tot așteptau și nu venea. Mi-a răspuns politicos, dar distant. Când a venit Irina acasă, m-a privit mirată:

— Mamă, trebuia să mă anunți! Nu e ordine în casă…

Am simțit că nu mai sunt binevenită nici acolo.

De atunci n-am mai încercat să forțez nimic. Îmi văd de zilele mele monotone: piață, televizor, croșetat șosete pentru cine știe cine. Uneori mă sună Irina să mă întrebe dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Dar vocea ei e mereu grăbită.

În Ajunul Crăciunului trecut am stat singură la masă pentru prima dată în viața mea. Am pus farfurii pentru doi, ca din obișnuință, dar scaunul din fața mea a rămas gol. Am plâns în tăcere și m-am rugat să nu fie vina mea.

Sunt zile când îmi vine să-i reproșez totul: „Eu te-am crescut singură! Eu am renunțat la viața mea pentru tine!” Dar apoi îmi dau seama că dragostea nu e monedă de schimb. Nu poți cere recunoștință doar pentru că ai iubit.

Poate că problema e că nu știu să trăiesc pentru mine. Poate că mi-am pus toată fericirea în mâinile ei și acum plătesc prețul.

Într-o seară târzie, când Irina m-a sunat doar ca să-mi spună „Noapte bună”, am simțit un nod în gât:

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit vreodată.

Am vrut să-i spun cât de dor îmi e de ea, dar am tăcut. Poate e timpul să o las să fie fericită în felul ei.

Mă întreb adesea: Oare unde se termină sacrificiul și unde începe egoismul? Oare dragostea de mamă poate deveni o povară pentru copil? Voi ce credeți?