Când ușile se deschid: Întoarcerea în satul copilăriei și confruntarea cu trecutul

— Ioana, să știi că duminică vin la noi familia Popescu. Să nu faci vreo prostie să nu vii acasă! — vocea mamei răsuna în receptor, tăioasă, ca o sabie veche care încă taie adânc.

Am rămas cu telefonul în mână, cu inima bătându-mi nebunește. Mirosea a ploaie afară, iar în camera mea din București, lumina rece a după-amiezii se strecura printre jaluzele. M-am prăbușit pe pat, cu ochii în tavan. De ce tocmai acum? De ce nu pot să scap niciodată de trecutul ăsta care mă urmărește ca o umbră?

Nu mai fusesem acasă de aproape doi ani. Satul acela mic din Bărăgan, unde fiecare șoaptă se transformă în bârfă și fiecare greșeală e ținută minte generații întregi. Îmi aminteam cum mă simțeam mereu străină printre ai mei, cum râdeau copiii de la școală de hainele mele second-hand și cum tata ridica vocea la masă dacă îndrăzneam să spun ceva ce nu-i convenea.

— Ioana, tu nu vezi că nu ești ca noi? Mereu cu nasul în cărți, mereu visătoare! — îmi spunea el, cu un amestec de dispreț și neputință.

Acum, mama mă chema acasă. Nu era o invitație, era un ordin. Familia Popescu venea cu fiul lor, Radu, băiatul pe care toată lumea îl vedea ca pe un viitor ginere ideal. Știam ce urma: priviri lungi, întrebări insinuante despre viața mea „de la oraș”, comparații cu verișoara mea Ana-Maria, care deja avea doi copii și un soț gospodar.

Am oftat adânc și mi-am spus că nu mai pot fugi. Nu mai vreau să fiu fata care se ascunde după scuze și absențe. Am împachetat câteva haine și am luat primul tren spre casă.

Când am coborât în gară, aerul satului m-a izbit ca un pumn: miros de pământ reavăn, de fum și de iarbă tăiată. Pe drum spre casă, fiecare casă îmi părea mai mică decât o țineam minte. M-am oprit o clipă în fața porții noastre albastre, scorojite. Am inspirat adânc și am intrat.

Mama era în bucătărie, frământând aluatul pentru cozonaci. M-a privit scurt, fără să spună nimic, apoi a continuat să lucreze.

— Ai ajuns… Bine că ai venit. Să te schimbi repede, că vin musafirii — a spus pe un ton neutru.

Mi-am lăsat bagajul în camera copilăriei mele. Pereții erau încă tapetați cu posterele vechi cu trupe rock, pe care tata le ura. Am zâmbit amar.

Seara a venit repede. Masa era plină: sarmale, friptură, salată boeuf. Familia Popescu a intrat cu zâmbete largi și ochi iscoditori. Radu s-a așezat lângă mine, iar mama i-a făcut semn să-mi pună mâncare în farfurie.

— Ioana, ce mai faci la București? Ai găsit pe cineva? — a întrebat doamna Popescu, cu voce mieros-veninoasă.

— Lucrez la o editură — am spus scurt.

— Și… nu te gândești să te întorci acasă? Să-ți faci și tu un rost? — a intervenit tata, privindu-mă peste ochelari.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toate privirile erau pe mine. Am vrut să fug din nou, dar ceva din mine s-a răzvrătit.

— Poate că rostul meu nu e aici… Poate că nu toți trebuie să rămânem în sat — am spus încet, dar ferm.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama a strâns buzele. Tata a bătut nervos din picior sub masă.

— Tu mereu ai fost altfel… — a rostit el cu amărăciune.

Radu a încercat să destindă atmosfera:

— Eu cred că e bine că ai curajul să-ți urmezi visurile. Nu toți putem face asta…

Am ridicat privirea spre el, surprinsă de sinceritatea din ochii lui. Pentru prima dată am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

După cină, am ieșit pe prispă. Mama m-a urmat.

— Ioana… Nu e ușor pentru noi să te vedem plecată. Satul vorbește… lumea întreabă…

— Știu, mamă. Dar eu nu pot trăi viața pe care o vor alții pentru mine.

A oftat adânc și mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate că ai dreptate… Poate că noi suntem cei care trebuie să învățăm să te acceptăm așa cum ești.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit exclusă, la toate vorbele grele și la dorința mea de a fi acceptată fără condiții.

Dimineața am plecat devreme spre gară. Mama m-a îmbrățișat strâns la poartă.

— Să mai vii pe acasă…

— O să vin… când voi simți că e loc și pentru mine aici.

În tren, privind câmpurile care fugeau pe lângă geamuri, m-am întrebat: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Și câți avem curajul să ne deschidem propriile uși spre cine suntem cu adevărat?