De la Tensiune la Îmbrățișări: Povestea Mea cu Soacra Mea, Victoria

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, a spus Victoria, cu vocea tăioasă, în timp ce îmi așeza o ceașcă de cafea pe masă, fără să mă privească în ochi. Mâinile îmi tremurau ușor, dar am încercat să zâmbesc. Era prima mea vizită oficială la ei acasă, iar Mihai, iubitul meu, tocmai ieșise din cameră să răspundă la telefon. Rămăsesem singure, eu și femeia care părea să-mi judece fiecare gest.

Mi-am amintit de vorbele mamei mele: „Fii tu însăți, nu încerca să impresionezi pe nimeni.” Dar cum să fiu eu însămi când simțeam că orice aș spune ar putea fi folosit împotriva mea? Victoria era genul de femeie care nu-și ascundea părerile. Avea ochii mici și ageri, iar buzele subțiri se strângeau de fiecare dată când Mihai mă atingea sau mă privea cu drag.

— Știu că nu sunt perfectă, am spus încet, dar îl iubesc pe Mihai și vreau să-l fac fericit.

Victoria a oftat teatral și a schimbat subiectul. A urmat o oră de discuții despre vreme, politică și cât de greu e să găsești carne bună la măcelărie. M-am simțit ca un intrus în propria poveste de dragoste.

Lunile au trecut, iar relația mea cu Mihai a devenit tot mai serioasă. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică din Drumul Taberei, iar vizitele la părinții lui au devenit tot mai dese. De fiecare dată când intram în casa lor, simțeam privirea Victoriei ca un scanner care căuta defecte invizibile. Tata-socru, domnul Ilie, era mai blând. Îmi zâmbea complice și îmi povestea despre pescuit sau despre vremurile când făcea armata la Timișoara.

Într-o seară de iarnă, Mihai a venit acasă cu o veste care avea să schimbe totul:

— Mama a fost diagnosticată cu diabet. E speriată și nu prea vrea să asculte de doctori.

Am simțit un nod în gât. Oricât de rece fusese cu mine, nu puteam rămâne indiferentă. Am început să citesc despre diabet, să caut rețete sănătoase și să-i propun lui Mihai să mergem mai des pe la ei.

Prima dată când am venit cu o prăjitură fără zahăr, Victoria m-a privit suspicioasă:

— Ce-i asta? Nu-mi plac experimentele.

— E cu făină integrală și îndulcitor natural. Poate vă place… dacă nu, nu-i nicio supărare.

A gustat cu reținere. Apoi a mai luat o bucățică. Nu a spus nimic, dar am văzut cum colțul gurii i s-a ridicat ușor.

Zilele au trecut și am început să gătim împreună. La început era tăcută și critică:

— Nu așa se taie ceapa! Lasă-mă pe mine!

Dar încet-încet, bucătăria a devenit terenul nostru neutru. Îmi povestea despre copilăria lui Mihai, despre cum îl ducea la școală prin noroaie și cum îi cosea nasturii la uniformă. Am început să văd dincolo de masca ei dură — era o femeie care își crescuse singură copilul după ce Ilie fusese plecat ani buni la muncă în Italia.

Într-o zi, când Mihai nu era acasă, Victoria s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă:

— Mi-e frică… Nu știu dacă pot să trăiesc cu boala asta. Și mi-e frică să nu-l pierd pe Mihai dacă tu nu mă suporți.

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu suntem dușmani. Putem fi o familie dacă ne dăm voie una alteia.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi. Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Am început să ieșim împreună la piață, să râdem de vânzătorii care încercau să ne păcălească la cântar și să ne sfătuim ce legume sunt mai bune pentru ciorbă.

Când Mihai m-a cerut de soție, Victoria a fost cea care mi-a dăruit voalul ei de mireasă:

— L-am păstrat pentru cineva special. Acum cred că meriți.

La nuntă, a ținut un toast care i-a făcut pe toți să lăcrimeze:

— Am judecat-o greșit pe fata asta. Dar mi-a arătat că familia se construiește cu răbdare și iertare. Să aveți parte de dragoste și sănătate!

Acum, când ne adunăm toți la masă și râdem împreună, mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul din cauza orgoliului și prejudecăților. Oare câte familii se destramă pentru că nu avem curajul să ne deschidem sufletul? Dacă eu am reușit să trec peste zidurile Victoriei, oare câți dintre noi mai avem curajul să facem primul pas spre împăcare?