Fiica mea și petrecerea care ne-a rupt familia

— Cum adică nu suntem invitați? am întrebat-o pe Ilinca, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund furia sub o mască de calm.

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei mari, verzi, pe care îi moștenise de la bunica. Avea doar 17 ani, dar privirea îi era deja rece, calculată.

— Mamă, e doar o petrecere cu colegii. Nu e nimic personal. Vreau să mă distrez, să fiu eu însămi, fără să simt că mă judecați.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când era mică, Ilinca a știut să se descurce. Nu era cea mai silitoare la școală, dar mereu găsea o cale să iasă în față. Îi aducea profesoarei de română flori din grădină, ajuta la curățenie după ore, făcea mici favoruri. Toți o lăudau pentru „bunătatea” ei, dar eu vedeam dincolo de zâmbetul acela dulce: Ilinca știa să manipuleze oamenii.

Tatăl ei, Sorin, nu voia să vadă asta. „E doar isteață, las-o să se descurce”, spunea el de fiecare dată când încercam să-i explic că fata noastră nu învață cu adevărat, ci doar se strecoară printre reguli.

În seara aceea, după ce am aflat de petrecere, am intrat în camera ei fără să bat. Era întinsă pe pat, cu telefonul în mână.

— Ilinca, vreau să vorbim serios. Ai cheltuit toți banii pe care i-ai strâns de la bunici și de la noi pe o singură noapte? Știi cât de greu se câștigă banii ăștia?

A oftat teatral.

— Mamă, nu e ca și cum i-am aruncat pe fereastră. Am vrut să fac ceva special pentru mine și prietenii mei. Nu vreau să trăiesc ca tine, mereu calculând fiecare leu.

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva în piept. Eu am crescut într-o familie modestă din Bacău. Am muncit de la 16 ani ca să pot merge la facultate. Am strâns fiecare bănuț pentru ca Ilinca să nu ducă lipsă de nimic. Și acum, fata mea mă privea cu dispreț pentru că eram „prea chibzuită”.

În zilele următoare, tensiunea a crescut în casă. Sorin încerca să fie mediator.

— Las-o, Maria. E vârsta la care vrea să se afirme. Și eu am făcut prostii când eram tânăr.

— Da, dar tu nu ți-ai exclus familia din viața ta! i-am răspuns printre dinți.

Ilinca a început să vină tot mai târziu acasă. Nu mai vorbea cu noi decât monosilabic. În ziua petrecerii, am văzut-o cum își aranja părul în oglindă, îmbrăcată într-o rochie scumpă pe care o comandase online fără să mă întrebe.

— Să nu mă aștepți diseară, mamă. O să dorm la Mara.

Am simțit că-mi pierd copilul sub ochii mei și nu pot face nimic. Am stat toată noaptea trează, uitându-mă la pozele pe care le posta pe Instagram: baloane aurii, torturi colorate, zeci de adolescenți râzând. Niciun membru al familiei nu apărea în acele imagini.

A doua zi dimineață, când s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbesc cu ea.

— Ilinca, ce s-a întâmplat cu noi? De ce simți nevoia să ne excluzi?

A ridicat din umeri.

— Poate pentru că mereu mă judecați. Pentru voi nu sunt niciodată destul de bună. Mereu e ceva greșit la mine: ba că nu învăț destul, ba că nu sunt sinceră… Poate vreau doar să fiu acceptată undeva.

Am început să plâng fără rușine.

— Dar noi te iubim! Tot ce facem e pentru tine!

— Atunci lăsați-mă să fiu eu însămi! a țipat ea și a trântit ușa după ea.

Sorin m-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, trebuie să-i dai timp. O să-și dea seama singură ce contează cu adevărat.

Dar eu nu mai aveam răbdare. M-am simțit vinovată: poate am fost prea strictă? Poate am pus prea multă presiune pe ea? Sau poate am greșit lăsând-o mereu să se descurce singură?

În următoarele săptămâni, relația noastră s-a răcit complet. Ilinca vorbea doar cu Sorin și doar despre lucruri banale: ce mâncăm la cină, dacă are nevoie de bani de autobuz. Eu eram invizibilă pentru ea.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am găsit-o plângând în camera ei. M-am apropiat încet și am pus mâna pe umărul ei.

— Ce s-a întâmplat?

— Prietenele mele… au râs de mine după petrecere. Au spus că am vrut doar să mă dau mare… Că sunt falsă… Nimeni nu mă cunoaște cu adevărat…

Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns în brațe.

— Ilinca… familia ta te cunoaște și te iubește așa cum ești. Oricât ai încerca să impresionezi lumea din jur, tot aici vei găsi mereu un loc sigur.

A plâns mult timp în brațele mele. Pentru prima dată după luni întregi, am simțit că fiica mea e din nou copilul meu.

Acum mă întreb: unde se termină dorința de a-ți proteja copilul și unde începe nevoia lui de libertate? Oare câți părinți trăiesc aceeași durere tăcută ca mine? Poate că nu există răspunsuri simple…