Împrumutul de la cumnatul meu: O decizie care mi-a răsturnat viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă, am spus cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la facturile împrăștiate pe masă. Soția mea s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit lung, cu ochii aceia mari și obosiți pe care îi avea de când ne luptam cu banii.

— Ce vrei să facem, Mihai? Să ne mutăm înapoi la mama ta? Să-i spunem lui Vlad că nu mai are voie la fotbal pentru că nu avem bani de echipament?

Am simțit cum mă sufoc. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge aici, să nu pot să-mi întrețin familia. Am lucrat 15 ani la fabrica de mobilă din oraș, dar când au început concedierile, am fost printre primii dați afară. De atunci, tot încerc să mă descurc cu munci ocazionale, dar banii nu ajung niciodată.

— O să vorbesc cu Lucian, am spus într-un final, aproape șoptit. Maria a încremenit. Lucian era fratele ei mai mare, mereu cu nasul pe sus, mereu gata să-ți arate cât de bine îi merge lui. Avea o firmă de construcții și o casă mare la marginea orașului. Știam că nu va uita niciodată dacă îi cer ajutorul.

— Ești sigur? a întrebat Maria, vocea ei trădând teama și rușinea.

— Nu avem altă soluție.

A doua zi m-am dus la Lucian. M-a primit în biroul lui spațios, cu pereți plini de diplome și fotografii din vacanțe exotice. M-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi a zâmbit rece.

— Mihai, știi că te ajut, dar sper că înțelegi: banii nu cresc în copaci. Îți dau suma asta, dar vreau să-mi returnezi totul până la Crăciun. Și… să nu-i spui Mariei detalii despre suma exactă. Nu vreau discuții inutile.

Am simțit cum mă strâng pantofii în picioare. Am acceptat fără să comentez. Am plecat cu banii în buzunar și cu sufletul greu.

Primele săptămâni au fost un fel de ușurare amară. Am plătit facturile restante, am cumpărat un echipament nou pentru Vlad și am reușit chiar să-i facem o surpriză Mariei de ziua ei: o cină modestă la restaurantul nostru preferat. Dar liniștea n-a durat mult.

Lucian a început să mă sune tot mai des. La început voia doar să știe cum merge treaba, dacă am găsit ceva stabil. Apoi a început să-mi amintească de bani.

— Mihai, ai zis că până la Crăciun… Să nu uităm termenul, da? Știi că eu nu sunt bancă.

Într-o seară, după ce am închis telefonul, Maria m-a întrebat:

— Ce tot vrea Lucian de la tine?

Am încercat să evit răspunsul, dar ea a insistat. I-am spus adevărul: cât am împrumutat, ce condiții mi-a pus. Maria a izbucnit în plâns.

— Cum a putut să-ți ceară asta? E fratele meu! Cum poate fi atât de rece?

De atunci, între noi s-a instalat o tăcere apăsătoare. Maria nu mai voia să meargă la mesele de duminică la Lucian acasă. Vlad simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă am făcut ceva rău.

Într-o zi, Lucian a venit neanunțat la noi acasă. A intrat fără să salute și a început să vorbească tare:

— Mihai, ai uitat ce ai promis? Eu nu pot aștepta la nesfârșit! Dacă nu ai banii până la Crăciun, va trebui să găsim altă soluție.

Maria a ieșit din bucătărie și l-a privit cu ură:

— Ce vrei să faci, Lucian? Să ne iei casa? Să ne umilești și mai mult?

Lucian s-a uitat la ea cu un zâmbet superior:

— Eu doar vreau ce mi se cuvine. Dacă nu puteți plăti, poate ar trebui să vă gândiți să vindeți mașina sau… altceva.

După ce a plecat, Maria a izbucnit:

— Nu-l mai vreau în casa noastră! Mai bine trăim fără nimic decât să fim sclavii lui!

Am încercat să-i explic că nu e atât de simplu. Dar nici eu nu mai aveam răbdare. Începusem să-l urăsc pe Lucian pentru felul în care ne privea: ca pe niște ratați care trebuie să-i fie recunoscători pe viață.

Crăciunul se apropia și eu nu aveam toți banii. Într-o seară, după ce Vlad s-a culcat, Maria mi-a spus:

— Mihai, trebuie să-i dai banii înapoi cu orice preț. Vinde ce ai de vândut! Nu mai suport umilința asta!

Am vândut laptopul vechi și bicicleta lui Vlad. Am făcut rost de aproape toată suma, dar tot mai lipseau câteva sute de lei. În Ajunul Crăciunului, m-am dus la Lucian cu banii strânși în plic.

— Atât am putut strânge… Restul ți-i dau luna viitoare.

Lucian s-a uitat la mine dezamăgit:

— Nu mă așteptam la asta de la tine… Dar bine, hai că te mai las o lună.

Am plecat cu capul plecat și cu sufletul sfâșiat. În seara aceea, Maria m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu meritam asta… Nici tu, nici eu, nici Vlad.

De atunci nimic n-a mai fost ca înainte. Relația dintre mine și Maria s-a răcit; între ea și Lucian s-a rupt definitiv orice legătură. Vlad a crescut văzându-și părinții mereu îngrijorați și tăcuți.

Uneori mă întreb: oare merita? Oare un împrumut poate distruge o familie? Sau adevărul e că problemele noastre erau acolo dintotdeauna și banii doar le-au scos la suprafață?