Între două lumi: Povestea mea cu soacra mea, Viorica

— Nu-mi spune mie cum să-mi cresc copilul! vocea Vioricăi a răsunat ascuțit prin bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ciorbă proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea soțului meu, Mihai, se plimba între noi ca o minge aruncată într-un joc periculos. Era prima dată când rămăsesem singură cu ea după nuntă și, sincer, aș fi preferat să mă ascund sub masă decât să-i țin piept.

Totul a început cu o remarcă nevinovată despre cât zahăr pune în ceaiul fetiței noastre, Ilinca. „E prea mult zahăr pentru un copil de patru ani”, am spus încet, dar Viorica a explodat ca o sobă veche care nu mai suportă presiunea. M-a privit cu ochii ei mici și negri, plini de judecată, și mi-a spus că la ea în casă copiii au crescut sănătoși cu zahăr și untură pe pâine.

Mihai a încercat să detensioneze atmosfera: „Hai, mamă, nu vă certați. E doar o diferență de păreri.” Dar Viorica nu s-a lăsat. „Nu-i destul că mi l-ai luat pe Mihai, acum vrei să-mi schimbi și nepoata?”

Mi-am simțit obrajii arzând. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul de bună pentru familia lui Mihai. Crescusem la oraș, cu părinți divorțați și prea multe reguli despre sănătate și educație. Viorica venea dintr-un sat din Buzău, unde tradițiile erau literă de lege și femeile nu ridicau vocea la bărbați sau la soacre.

După acea seară, Mihai a plecat la serviciu pentru câteva zile și am rămas singură cu Viorica și Ilinca. Am dormit prost, cu inima strânsă ca un ghem de sfoară. Dimineața, când am coborât în bucătărie, Viorica deja frământa aluatul pentru pâine. M-a privit scurt, fără să spună nimic. Am încercat să fiu politicoasă:

— Bună dimineața, Viorica. Pot să te ajut cu ceva?

A oftat adânc:

— Dacă vrei să mă ajuți, lasă-mă să fac lucrurile cum știu eu. Nu-mi trebuie lecții.

Am simțit un nod în gât. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. Îmi era rușine că nu pot fi mai puternică, dar și furioasă că trebuie să trăiesc sub același acoperiș cu cineva care mă judecă la fiecare pas.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Orice gest al meu era interpretat greșit: dacă spălam vasele prea repede, eram „prea grăbită”; dacă îi citeam Ilincăi povești înainte de culcare, „o răsfățam prea mult”. Odată, când am ieșit cu Ilinca în parc fără să o anunț pe Viorica, m-a sunat panicată:

— Unde e copilul? Nu știi că nu se pleacă așa cu un copil mic?

Am încercat să-i explic:

— Am vrut doar să luăm aer curat. Ne întoarcem imediat.

— La mine în casă nu faci tu regulile! a țipat ea atât de tare încât câteva mămici din parc s-au uitat ciudat la mine.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat la masă în tăcere, iar Ilinca simțea tensiunea și nu voia să mănânce. Viorica a început să plângă încet:

— Eu am crescut trei copii singură după ce-a murit bărbatul meu. N-am avut ajutor de la nimeni. Acum nici nora mea nu mă respectă…

M-am simțit vinovată și neputincioasă. Am încercat să-i spun că o respect și că apreciez tot ce face pentru noi, dar nu părea să audă nimic din ce spun.

Când Mihai s-a întors acasă, i-am povestit totul printre lacrimi. El m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Știu că nu e ușor cu mama. Dar încearcă să ai răbdare. Pentru mine.

Acele cuvinte m-au durut mai tare decât orice reproș al Vioricăi. Simțeam că trebuie mereu să aleg între liniștea mea și fericirea lui Mihai.

Într-o noapte, după o ceartă urâtă despre cum ar trebui să o îmbrac pe Ilinca la grădiniță („Nu-i pune fustă scurtă! O să răcească!”), am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă încât nu pot impune limite.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă o farfurie cu plăcintă caldă și un bilet scris stângaci: „Pentru tine. Să nu crezi că nu te vreau aici.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Poate că nici Viorica nu știa cum să-și arate dragostea. Poate că și ea se temea că va pierde controlul asupra familiei pe care a ținut-o unită atâția ani.

De atunci am început să vorbim mai mult, timid la început, apoi din ce în ce mai deschis. Încercăm amândouă să ne găsim locul în această familie complicată.

Dar încă mi-e teamă uneori să rămân singură cu ea. Încă mă întreb dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat.

Oare cât trebuie să sacrifici din tine ca să fii parte dintr-o familie? Și unde tragi linia între răbdare și pierderea propriei identități?