Între două lumi: Povestea unei bunici care nu știe să iubească la fel

— Nu pot, Vlad! Nu pot să mă prefac că totul e normal! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa privirea în podea. Era a treia oară luna asta când venea la mine acasă, încercând să mă convingă să petrec mai mult timp cu familia lui. Familia lui… Dar nu era și a mea?

Mă numesc Maria și am crescut într-un sat mic din Moldova, unde lucrurile erau simple: familia era sânge, iar sângele nu minte. Când Vlad, singurul meu copil, mi-a spus că se însoară cu Irina, o fată din oraș, am simțit un fior rece. Dar când am aflat că Irina avea deja un băiat de cinci ani, Rareș, am simțit că mi se rupe ceva în suflet.

— Mamă, te rog… Rareș e un copil bun. Are nevoie de o bunică, mi-a spus Vlad într-o seară, cu voce stinsă.

— Dar eu nu sunt bunica lui! am răspuns, fără să-mi dau seama cât de tare îl rănesc.

Apoi a venit Mara, fetița lor. Nepoata mea de sânge. Am crezut că odată cu nașterea ei voi simți din nou bucuria aceea pură, dar totul era umbrit de prezența lui Rareș. Îl vedeam cum se lipește de Vlad, cum îi spune „tati”, iar eu mă simțeam ca o străină în propria familie.

Prima dată când au venit toți la mine acasă de Crăciun, Mara abia învățase să meargă. Rareș s-a apropiat timid de mine cu un desen: „Pentru bunica Maria”. Am zâmbit forțat și l-am pus pe masă. Irina m-a privit lung, dar nu a spus nimic. Vlad a strâns din maxilare. Atmosfera era tăioasă ca briceagul.

— Maria, poate ieșim puțin pe terasă? m-a întrebat Irina după masă.

Am ieșit amândouă în frigul iernii. Ea și-a aprins o țigară și a tăcut câteva clipe.

— Știu că nu e ușor pentru tine. Dar Rareș simte tot. Și Vlad suferă…

Am vrut să-i spun că nu e treaba ei cum îmi gestionez sentimentele, dar m-am oprit. M-am simțit mică și rușinată. Poate chiar rea.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. Mara venea la mine în brațe, iar Rareș stătea retras pe canapea, cu ochii mari și triști. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva îi fac rău unui copil nevinovat doar pentru că nu-i „al meu”.

Dar apoi mă gândeam la ce ar spune lumea din sat dacă ar afla că „bunica Maria” are un nepot vitreg. Mă gândeam la mama mea, la tata, la cum m-au crescut ei: „Sângele apă nu se face”.

Au trecut anii. Mara a crescut și a început școala. Rareș a devenit adolescent și s-a îndepărtat tot mai mult de mine. Vlad venea tot mai rar pe la mine. Într-o zi, m-am trezit singură în casă, cu pozele vechi pe masă. Într-una dintre ele eram eu și Vlad la mare, râzând cu gura până la urechi.

Telefonul a sunat brusc.

— Mamă… Rareș are nevoie de ajutor la un proiect pentru școală. Poți să-l ajuți? Eu sunt la serviciu până târziu…

Am ezitat. Dar ceva în vocea lui Vlad m-a făcut să accept.

Rareș a venit după-amiază. Era tăcut, dar politicos. Am lucrat împreună la proiectul lui despre istoria satului nostru. Pe măsură ce povesteam despre copilăria mea, l-am văzut cum se luminează la față.

— Mi-ar plăcea să văd casa aia veche despre care povestiți…

— Poate mergem într-o zi împreună, i-am spus fără să mă gândesc prea mult.

A zâmbit larg pentru prima dată.

În acea seară am plâns mult. Mi-am dat seama cât de mult am pierdut din cauza orgoliului meu. Cât de mult l-am făcut pe Vlad să sufere și cât de mult l-am rănit pe Rareș fără să vrea nimic altceva decât să fie acceptat.

Când Vlad a venit să-l ia pe Rareș acasă, m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc, mamă…

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

De atunci încerc să fiu altfel. Să-i ascult pe toți trei: pe Vlad, pe Mara și pe Rareș. Să nu mai pun etichete și să nu mai las sângele să fie singurul criteriu al iubirii mele.

Dar uneori încă mă lupt cu mine însămi. Încerc să-mi depășesc prejudecățile și să nu mai judec după ce spune lumea sau după ce am fost învățată acasă.

Mă întreb adesea: oare pot vreodată să iubesc cu adevărat fără condiții? Oare cât rău facem celor dragi doar pentru că nu știm să ne deschidem inima? Poate cineva ca mine să se schimbe cu adevărat?