Între două mame: Povestea unei despărțiri tăcute

— Nu pot să cred, Aria! Cum adică ai aflat de la Camelia, nu de la mine? vocea mi-a tremurat, deși încercam să par stăpână pe mine. În fața mea, fiica mea părea mai mică decât o țineam minte, cu ochii în pământ și mâinile strânse la spate.

Era o seară de aprilie, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Titan plutea o liniște apăsătoare. Tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită după încă o zi lungă la biroul de contabilitate. Pe masă, telefonul vibra insistent. Era Camelia, soacra Ariei, care mă anunța cu o voce caldă și triumfătoare: „Felicitări, Mirela! O să fii bunică!”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu știam nimic. Aria nu-mi spusese nimic. M-am dus direct la ea, în camera ei, și am deschis ușa fără să bat. A ridicat privirea spre mine, speriată ca un animal prins în capcană.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

A tăcut. Apoi a șoptit:

— Nu știam cum să-ți spun… Și Camelia a fost acolo când am făcut testul. Ea m-a ajutat.

M-am așezat pe marginea patului, simțind că tot ce am construit până atunci — toate sacrificiile, toate orele suplimentare, toate zilele în care am pus pâinea pe masă singură — nu mai contau. Mă simțeam exclusă din propria familie.

Aria a fost mereu un copil tăcut. După ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șapte ani, am rămas doar noi două. Am muncit mult, prea mult poate, ca să nu-i lipsească nimic. Dar timpul petrecut împreună s-a redus la discuții scurte despre teme și la mesele luate pe fugă. Ea se refugia în cărți și muzică, iar eu în muncă.

Când l-a cunoscut pe Vlad, părea că se deschide puțin. Îl aducea acasă din când în când, dar niciodată nu stătea prea mult cu noi. După nuntă, s-a mutat la el și la părinții lui, într-o casă mare din Pantelimon. Camelia era mereu prezentă: gătea pentru ei, îi ajuta cu orice aveau nevoie, îi asculta. Eu eram invitată doar la ocazii speciale.

În seara aceea, după ce am aflat vestea de la Camelia, am stat mult timp pe întuneric. M-am întrebat unde am greșit. Poate că ar fi trebuit să fiu mai prezentă. Poate că ar fi trebuit să-i spun mai des cât de mult o iubesc.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu ea din nou.

— Aria, știu că nu am fost cea mai bună mamă… Dar aș vrea să fiu parte din viața ta acum. Să te ajut cu sarcina, să fiu acolo pentru tine.

A oftat și a dat din cap.

— Mamă… Camelia mă înțelege mai bine. Ea nu mă judecă. Tu mereu ai fost ocupată sau supărată pe mine că nu sunt destul de deschisă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost pentru ea. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În zilele următoare, am încercat să mă apropii de ea: i-am cumpărat fructe proaspete, i-am trimis mesaje cu sfaturi despre sarcină, am invitat-o la plimbări prin parc. De fiecare dată primeam răspunsuri scurte sau tăceri lungi.

Într-o duminică după-amiază, am mers neanunțată la casa lor din Pantelimon. Camelia m-a întâmpinat cu zâmbetul ei larg:

— Mirela! Ce surpriză! Aria e sus, se odihnește.

Am urcat încet scările și am bătut la ușa camerei lor.

— Intră! a răspuns Aria obosită.

Am văzut-o întinsă pe pat, cu o carte în brațe. M-am așezat lângă ea.

— Aria… știi că te iubesc, nu?

A dat din cap fără să mă privească.

— Și eu te iubesc… dar nu știu cum să vorbesc cu tine, mamă. Cu Camelia e mai ușor. Ea nu mă întreabă nimic greu. Doar mă ascultă.

Mi-au dat lacrimile.

— Poate că n-am știut niciodată să te ascult cu adevărat…

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată în multe luni.

— Poate că nu e prea târziu…

Am zâmbit printre lacrimi și am strâns-o de mână. În acel moment am simțit că poate există speranță pentru noi două.

Dar relația noastră nu s-a reparat peste noapte. Au urmat luni de încercări stângace: cineva trebuia să cedeze primul orgoliul, cineva trebuia să spună „îmi pare rău”. Am început să mergem împreună la ecografii, la cumpărături pentru bebeluș. Camelia era mereu acolo — prezentă, caldă, aproape perfectă — iar eu mă simțeam mereu cu un pas în urmă.

Într-o zi, după ce ne-am întors de la spital și Aria dormea, Camelia mi-a spus:

— Mirela, fiecare copil are nevoie de două mame uneori. Nu e o competiție între noi. E doar iubire împărțită altfel.

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată că nu trebuie să lupt pentru locul meu în viața Ariei — trebuie doar să fiu acolo când are nevoie de mine.

Când s-a născut nepoțica mea, Maria, am plâns ca un copil. Am ținut-o în brațe și m-am rugat să nu repet greșelile trecutului.

Acum mă uit la Aria și mă întreb: oare cât de mult contează cine află primul o veste importantă? Sau contează mai mult cine rămâne aproape atunci când e nevoie?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie de timp ca să învețe cum să iubească și cum să fie iubit… Voi ce credeți? E prea târziu să reparăm ceea ce s-a rupt între părinți și copii?