Jurnalul mamei mele: Adevărul care mi-a sfâșiat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu senzația asta că nu sunt de-a voastră! am izbucnit într-o seară, când liniștea casei părea să apese și mai tare pe umerii mei. Mama, așezată la masa din bucătărie, a ridicat privirea din ceașca de ceai, dar ochii ei au rămas reci, ca întotdeauna.

— Nu mai dramatiza, Irina, mi-a răspuns scurt, cu vocea aceea tăioasă care mă făcea să mă simt mică și neînsemnată. Ai grijă să nu trezești pe nimeni.

Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi și m-am trântit pe patul meu din camera mică, unde pereții păreau să se strângă în jurul meu. Mereu am simțit că nu aparțin aici. Fratele meu, Radu, era favoritul. Tata mă privea cu o blândețe absentă, iar mama… mama părea că nu mă vede deloc. În serile lungi de iarnă, când toți râdeau la televizor, eu stăteam pe margine, încercând să-mi găsesc locul.

Totul s-a schimbat într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Căutam un pulover vechi în podul casei când am dat peste o cutie prăfuită. În ea era un jurnal cu copertă albastră, legat cu o panglică subțire. Am recunoscut scrisul mamei de pe primele pagini. Am ezitat, dar curiozitatea a fost mai puternică decât orice teamă.

„25 iunie 1995. Azi am aflat că sunt însărcinată. Nu știu dacă e copilul lui Mihai sau al lui Paul. Nu știu dacă pot iubi acest copil.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit pagină după pagină, cu inima bătând nebunește. Mama povestea despre o iubire interzisă cu Paul, un bărbat pe care nu-l cunoscusem niciodată, și despre cum a decis să păstreze secretul față de tata. Scria despre frică, vinovăție și despre cum nu reușea să se apropie de mine pentru că îi aminteam mereu de greșeala ei.

„Irina plânge mult. Nu pot să o țin în brațe fără să simt că mă sufoc. O iubesc? Nu știu dacă pot.”

Am închis jurnalul tremurând. Toată viața mea fusese o minciună? Eram eu copilul lui Paul? De ce nu mi-a spus nimeni nimic?

În zilele următoare am privit-o pe mama altfel. Fiecare gest al ei părea încărcat de vinovăție. Tata părea la fel de absent ca întotdeauna, iar Radu era ocupat cu facultatea și prietena lui nouă. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Nu am rezistat mult și într-o seară am pus jurnalul pe masă în fața mamei.

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? am întrebat cu vocea gâtuită.

Mama a încremenit. A privit jurnalul ca și cum ar fi fost un animal periculos.

— Nu trebuia să citești asta, Irina…

— Dar am citit! Și acum vreau să știu: cine e tatăl meu?

A izbucnit în plâns pentru prima dată în fața mea. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

— N-am avut curaj… Am crezut că dacă tac, totul va fi bine… Dar n-a fost niciodată bine…

Am simțit furie, tristețe și milă în același timp. Mi-am dorit să o urăsc, dar nu puteam. Era mama mea, chiar dacă nu știa să mă iubească.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Tata a aflat și el adevărul și a plecat pentru câteva zile la sora lui din Ploiești. Radu m-a privit ca pe o străină.

— Tu nu ai nicio vină! mi-a spus el într-o seară, dar vocea lui era nesigură.

Am început să caut răspunsuri despre Paul. Am găsit o poză veche într-un album prăfuit: un bărbat brunet cu ochi verzi, exact ca ai mei. Am aflat că murise cu ani în urmă într-un accident de mașină.

M-am întrebat dacă aș fi fost altfel dacă aș fi știut adevărul mai devreme. Dacă mama ar fi avut curajul să mă țină în brațe fără teamă sau vinovăție. Dacă tata ar fi putut să mă iubească necondiționat.

Într-o zi, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Irina… Poate că nu am știut să fiu mama de care aveai nevoie… Dar te rog să mă ierți…

Am plâns împreună mult timp. Nu știu dacă am putut s-o iert atunci, dar am simțit că pentru prima dată eram aproape una de cealaltă.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: Oare poți ierta vreodată un adevăr care îți sfâșie rădăcinile? Poate dragostea să vindece ceea ce minciuna a distrus?