„Nu-ți face griji, încă nu s-a întâmplat nimic rău. E doar fiica ta care a decis să trăiască pe cont propriu”

— Mamă, nu te speria, nu s-a întâmplat nimic rău. E doar… e doar că am decis să plec de la Rareș. Vreau să trăiesc singură o vreme.

Cuvintele Ilincăi au căzut peste mine ca o grindină rece, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile înmuiate în aluatul pentru cozonaci. Era trecut de ora opt seara și nu mă așteptam la nimeni. Ușa s-a deschis brusc, iar fiica mea, cu ochii roșii și valiza în mână, mi-a dat peste cap toată liniștea serii.

— Cum adică ai plecat? Ce s-a întâmplat? V-ați certat? L-a bătut pe Mara? — am început să turui, simțind cum inima îmi bate nebunește.

Ilinca a lăsat valiza jos și s-a prăbușit pe scaunul din capătul mesei. A oftat adânc, iar lacrimile i-au început să curgă fără zgomot.

— Nu, mamă. Nu m-a bătut nimeni. Nu s-a întâmplat nimic grav. Doar că… nu mai pot. Simt că mă sufoc acolo. Rareș e bun, dar nu mă mai regăsesc. Mara e bine, e la el acum. Am nevoie de timp pentru mine.

Am rămas cu mâinile murdare de făină, uitând să mă șterg pe șorț. În satul nostru, femeile nu pleacă de acasă așa, din senin. Nu-și lasă bărbatul și copilul pentru „timp pentru ele”. Am simțit cum rușinea și frica se amestecau cu dragostea de mamă.

— Ilinca, lumea o să vorbească… Ce-o să spună vecinii? Ce-o să zică taică-tu când vine de la câmp?

Ea a ridicat din umeri, privind în gol.

— Să vorbească. Nu mai pot trăi pentru alții. M-am săturat să fiu „soția lui Rareș” sau „mama Marei”. Vreau să fiu Ilinca.

Am tăcut o vreme. În bucătărie mirosea a cozonac și a teamă. M-am dus la chiuvetă și m-am spălat pe mâini încet, ca să-mi adun gândurile. Îmi aminteam cum am crescut-o singură pe Ilinca după ce tatăl ei a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât după trei ani, schimbat și rece. Am făcut totul pentru ea: am tras la plug, am vândut ouă în piață, am spălat scări în oraș ca să-i cumpăr haine frumoase. Iar acum, când credeam că viața ei e așezată, totul se destramă.

— Și Mara? — am întrebat încet.

— O văd mâine. Rareș a fost de acord să stea la el câteva zile până mă pun pe picioare. Nu vreau să o bulversez mai mult decât e cazul.

Am simțit un nod în gât. Mi-era teamă pentru Mara, mi-era teamă pentru Ilinca și mi-era teamă pentru mine. Satul nostru nu iartă femeile care ies din rând.

— O să te ajut cum pot — am spus până la urmă, cu voce stinsă. Dar știi că n-o să fie ușor…

Ilinca a zâmbit trist.

— Niciodată n-a fost ușor pentru noi, mamă.

Noaptea aceea am dormit puțin. Am auzit-o pe Ilinca plângând în camera ei de copil, iar eu m-am rugat să găsească puterea să meargă mai departe. Dimineața, satul deja știa: vecina Lenuța văzuse lumina aprinsă târziu și valiza la poartă.

La magazin, femeile șușoteau:

— Ai auzit? Fata Miei a fugit de-acasă! L-a lăsat pe Rareș cu copil cu tot…

M-am simțit mică sub privirile lor iscoditoare. Când am ajuns acasă, Ilinca stătea pe prispă cu o cafea în mână și ochii umflați de nesomn.

— Mamă, crezi că am făcut bine? — m-a întrebat încet.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna între palmele mele crăpate de muncă.

— Nu știu dacă ai făcut bine sau rău. Știu doar că ești copilul meu și că orice ar fi, n-o să te las singură.

Au urmat zile grele. Rareș a venit într-o seară cu Mara de mână. Era palid și tăcut.

— Ilinca, nu vreau scandaluri. Dar Mara are nevoie de tine. Gândește-te bine ce faci — a spus el apăsat.

Ilinca a plâns din nou după ce au plecat. Eu am încercat să-i alin durerea cu vorbele mele simple:

— O să găsești un drum al tău. Poate nu azi, poate nu mâine… dar trebuie să lupți pentru tine.

Satul a început să vorbească tot mai urât: „Femeie stricată”, „mamă denaturată”, „copil crescut fără tată”. Tata s-a închis în el și n-a mai vorbit cu Ilinca zile întregi. Eu am rămas prinsă între două lumi: cea veche, unde femeia rabdă orice pentru familie, și cea nouă, unde copiii noștri vor libertate și fericire.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:

— Mamă, vreau să mă mut la oraș. Să-mi caut serviciu acolo și să pot avea grijă de Mara când vine la mine. Nu vreau s-o cresc aici printre bârfe și priviri urâte.

Am simțit că mi se rupe sufletul, dar am știut că trebuie s-o las să plece.

— Du-te, fată dragă. Dar nu uita niciodată că aici ai mereu o casă.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă gândesc: oare unde am greșit? Sau poate n-am greșit deloc? Poate că fiecare are dreptul la fericirea lui, chiar dacă asta doare pe cei rămași în urmă…

Voi ce credeți? E drept ca un copil să-și urmeze drumul chiar dacă rupe inima părinților? Sau ar trebui să rămânem mereu acolo unde ne cere lumea?