Sub masca tăcerii: O zi care mi-a schimbat viața în tramvaiul 41

— Doamnă, vă rog, puneți-vă masca peste nas! am spus răspicat, cu vocea tremurândă, în timp ce tramvaiul 41 hurducăia peste șinele vechi din București. Era ora opt dimineața, iar tramvaiul era plin ochi. Oamenii se uitau la telefoane sau pe geam, încercând să ignore tensiunea care plutea în aer. Dar eu nu mai puteam să tac.

Femeia, o bătrână cu părul alb prins într-un coc strâns și ochii mici, albaștri, m-a privit scurt, apoi și-a întors privirea spre geam. Masca îi atârna sub bărbie, ca o batistă uitată. Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință.

— Nu vă e rușine? Sunt oameni bolnavi aici! am continuat, vocea mea crescând fără să vreau.

— Lasă-mă, băiete, că nu mori tu de la mine! a răspuns ea, fără să mă privească.

În acel moment, am simțit cum toți ochii din tramvai se întorc spre noi. O femeie tânără a tras copilul mai aproape de ea. Un bărbat cu ochelari mi-a făcut semn să mă liniștesc. Dar nu puteam. Nu era doar despre mască. Era despre toate nedreptățile pe care le-am înghițit de când eram copil.

M-am născut într-o familie unde tăcerea era lege. Tata, Ion, era un om aspru, muncitor la uzină, care nu vorbea decât când era nevoie să certe sau să dea ordine. Mama, Mariana, încerca să ne protejeze pe mine și pe sora mea, Loredana, dar și ea tăcea când tata ridica vocea. Am crescut cu senzația că nu am voie să spun ce simt, că trebuie să înghit totul și să merg mai departe.

Când a venit pandemia, tata a refuzat să poarte mască. Spunea că e o prostie, că „nu ne poate controla nimeni pe noi”. Mama se temea pentru sănătatea lui, dar nu avea curaj să-l contrazică. Eu am început să mă cert cu el aproape zilnic. Sora mea s-a mutat la Cluj ca să scape de atmosfera apăsătoare din casă.

În dimineața aceea din tramvai, nu mă certam doar cu bătrâna necunoscută. Mă certam cu tata, cu toți oamenii care au ales să ignore regulile și să pună în pericol pe ceilalți. Mă certam cu mine însumi pentru toate dățile când am tăcut.

— Doamnă, vă rog frumos! Sunt oameni care au pierdut părinți din cauza virusului! am spus mai încet, aproape rugător.

Bătrâna s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat. Ochii ei erau umezi.

— Și eu mi-am pierdut băiatul anul trecut… Nu de la virus, dar tot l-am pierdut. Nu mai pot să respir cu masca asta… Știi tu ce-i aia?

Am rămas fără cuvinte. Toată furia mea s-a topit într-o clipă. Am simțit o rușine adâncă și un fel de milă pe care nu știam cum s-o gestionez.

— Îmi pare rău… n-am știut… am bâiguit.

Tramvaiul a oprit brusc la Piața Victoriei. Bătrâna s-a ridicat greu și a coborât fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, cu masca trasă până sub ochi și cu lacrimi care-mi ardeau obrajii.

Când am ajuns acasă, mama m-a întâmpinat în bucătărie.

— Ce-ai pățit? Pari abătut.

Am ezitat o clipă, apoi i-am povestit totul. Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Știi… și eu mă simt uneori sufocată de toate regulile astea. Dar încerc să le respect pentru voi. Poate că fiecare are povestea lui… Poate că ar trebui să fim mai blânzi unii cu alții.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. Seara, l-am sunat pe tata. Nu vorbisem de două luni după ultima ceartă despre vaccinuri.

— Tată… voiam doar să-ți spun că mi-e dor de tine. Și că-mi pare rău pentru toate certurile.

A fost o pauză lungă la telefon.

— Și mie mi-e dor de tine, băiete… Hai acasă la o ciorbă când ai timp.

Am închis telefonul cu inima grea și ușoară în același timp. În acea zi am înțeles că sub fiecare mască — fie ea de pânză sau de tăcere — se ascund povești pe care nu le știm niciodată până la capăt.

Mă întreb: câte conflicte ar putea fi evitate dacă am avea curajul să ascultăm înainte să judecăm? Oare cât de mult ne costă tăcerea și cât de mult ne-ar vindeca o vorbă bună?