Umbrele trecutului: O zi de naștere care mi-a schimbat viața

— „Oamenii nu se schimbă. Nici el.”

Vocea calmă, aproape indiferentă a Anei, fosta soție a lui Radu, mi-a răsunat în urechi ca o sentință. Am rămas cu telefonul la ureche, cu mâna tremurândă pe cuțitul de tort, în timp ce din sufragerie răzbăteau râsete și „La mulți ani!” cântat stângaci de prieteni și familie. Pentru o clipă, totul s-a oprit. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum aerul devine greu, ca într-o cameră fără ferestre.

— Irina, hai! Taie tortul! a strigat mama, zâmbind larg, fără să știe că în mine tocmai se prăbușea ceva.

Am zâmbit mecanic și am tăiat prima felie, încercând să-mi ascund tremurul. Radu m-a privit scurt, cu ochii lui albaștri, calzi și aparent sinceri. M-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit:

— La mulți ani, iubito. Să fim mereu așa fericiți.

Am simțit un nod în gât. Oare chiar eram fericiți? Sau doar mă mințeam de ani de zile?

Seara a trecut ca prin vis. Am râs, am dansat, am primit cadouri și urări. Dar cuvintele Anei mă urmăreau ca o umbră. După ce toți au plecat și casa a rămas în liniște, m-am așezat pe marginea patului și am privit lung la Radu, care deja adormise. L-am studiat ca pe un străin: ridurile fine de la ochi, mâinile mari, respirația egală. Cine era omul acesta lângă care trăiam de opt ani?

Nu i-am spus nimic despre telefonul Anei. Am păstrat secretul ca pe o rană ascunsă sub haine groase. Dar de atunci, fiecare gest al lui Radu a început să mă irite sau să mă pună pe gânduri. Când întârzia la serviciu, când își verifica telefonul prea des sau când devenea brusc tăcut la masă, mintea mea începea să țese scenarii. Îmi aminteam poveștile Anei despre infidelitățile lui Radu, despre minciuni mici și mari, despre promisiuni încălcate.

Într-o seară, după ce fetița noastră, Mara, a adormit, am încercat să deschid subiectul:

— Radu, tu crezi că oamenii se pot schimba cu adevărat?

A ridicat din umeri.

— Depinde. Unii da, alții nu. De ce întrebi?

— Nu știu… Poate pentru că simt că ne-am schimbat amândoi în ultimii ani.

A zâmbit vag și s-a întors spre televizor. Am simțit că nu vrea să continue discuția. M-am simțit singură în propria casă.

Zilele au trecut greu. Am început să-l urmăresc fără să vreau: îi verificam mesajele când făcea duș, îi analizam mirosul hainelor când venea acasă târziu. Mă uram pentru asta, dar nu mă puteam opri. Ana avea dreptate? Era Radu același bărbat care o făcuse să sufere?

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit în buzunarul hainei lui un bilet mototolit: „Ne vedem joi la 7?” Scrisul era feminin. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare.

Când a venit acasă, l-am confruntat:

— Cine e Ioana?

A încremenit pentru o clipă.

— O colegă de la birou. De ce întrebi?

— Am găsit biletul ăsta. Ce se întâmplă joi la 7?

A oftat adânc.

— Irina… Nu e ce crezi tu. E doar o întâlnire de serviciu.

— Și de ce nu mi-ai spus?

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce construisem împreună: casa noastră mică din cartierul Titan, vacanțele la bunici cu Mara, serile când găteam împreună sau ne certam din nimicuri. Oare totul fusese o minciună? Sau doar eu refuzasem să văd adevărul?

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu ochii roșii de nesomn.

— Irina… Trebuie să vorbim.

Am dat din cap.

— Știu că te-am rănit. Știu că nu sunt bărbatul perfect. Dar te rog… Nu mă pedepsi pentru greșelile trecutului.

— Nu e vorba doar despre trecut, Radu! E despre noi acum! Despre faptul că nu mai am încredere în tine!

A plecat capul și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Au urmat săptămâni de tăceri apăsătoare și discuții fără sens. Mara simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Nu știam ce să-i răspund.

Într-o duminică dimineață, am ieșit cu Mara în parc. Am privit-o cum se dădea în leagăn și m-am întrebat dacă nu cumva îi fac rău ținând-o într-o familie plină de suspiciuni și neîncredere.

Când am ajuns acasă, Radu mă aștepta pe hol cu valiza făcută.

— Plec la mama câteva zile. Poate ne prinde bine distanța asta.

Nu l-am oprit. Am rămas singură în apartament și am plâns până târziu în noapte.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne reconstruim relația pas cu pas, dar rana e încă deschisă. Uneori mă întreb dacă Ana nu avea dreptate: oamenii chiar nu se schimbă? Sau poate doar nu știm să-i vedem atunci când o fac?

Poate că adevărata întrebare este: cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce credeți?