Când soacra aduce găleata cu castraveți uriași: Vara care ne-a pus la încercare familia

— Nu știu ce să mai fac cu tine, Livia! Mereu ai ceva de comentat, spuse soacra mea, ridicând găleata grea pe masa din bucătărie. Castraveții uriași se rostogoleau unul peste altul, ca niște monștri verzi, în timp ce eu încercam să-mi ascund dezamăgirea. Pe Zuzana, cumnata mea, o văzusem cu câteva minute înainte cum primea cu zâmbetul pe buze o pungă cu castraveți mici, crocanți, numai buni de pus la borcan.

M-am uitat la mâinile mele, murdare de pământ și apă, și am simțit un nod în gât. De ce mie mi-a adus doar rebuturile? Ce am făcut greșit? De ce nu pot fi și eu preferata ei, măcar o dată? În timp ce soacra își ștergea fruntea cu colțul baticului și îmi arunca o privire tăioasă, am simțit cum se adună în mine toate frustrările verilor trecute: comparațiile cu Zuzana, criticile subtile despre cum gătesc sau cum cresc copiii.

— Livia, hai că nu-i așa grav! Castraveții ăștia merg la salată sau la zacuscă, a încercat să mă încurajeze soțul meu, Mihai. Dar vocea lui suna fals, ca și cum ar fi vrut doar să stingă un incendiu care mocnea de ani buni între mine și mama lui.

Am început să spăl castraveții uriași sub jetul rece al apei. Fiecare bucată era plină de semințe și coajă groasă. Îmi venea să le arunc pe toate la gunoi. Dar copiii au apărut în pragul ușii, curioși:

— Mami, ce faci cu monștrii ăștia verzi? a întrebat Ilinca, fetița noastră de șapte ani.

— O să încercăm să-i transformăm în ceva bun, am spus cu un zâmbet forțat.

În timp ce tăiam castraveții felii groase, gândurile îmi fugeau la copilăria mea. Mama nu făcea diferențe între mine și sora mea. Oricât de puțin aveam, împărțea totul egal. Poate de aceea mă durea atât de tare nedreptatea asta măruntă.

Seara, când Mihai a venit acasă obosit după serviciu, l-am găsit pe terasă cu mama lui și cu Zuzana. Râdeau și povesteau despre rețete de murături. M-am apropiat încet și am auzit-o pe soacră spunând:

— Zuzana știe să facă murături ca la carte! Nu ca altele…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am intrat în casă și am trântit ușa. Mihai a venit după mine.

— Livia, te rog… Nu mai face atâta caz! E doar o găleată cu castraveți.

— Nu e vorba despre castraveți! E vorba că niciodată nu sunt destul de bună pentru ea! Mereu mă compară cu Zuzana!

Mihai a oftat și a dat din umeri.

— Știi că mama e greu de mulțumit. Dar tu ești soția mea și te iubesc. Hai să facem ceva bun din castraveții ăia uriași. Să-i arătăm că putem transforma orice în ceva frumos.

A doua zi dimineață am decis să implic toată familia. Am căutat rețete pe internet: salată de castraveți murați în saramură, zacuscă de castraveți, chiar și dulceață! Copiii au râs când au auzit ideea de dulceață de castraveți.

— Mami, cine a mai auzit de așa ceva? a chicotit Ilinca.

— O să fim primii din sat! am spus eu, încercând să-mi ascund emoția.

Am muncit împreună ore întregi. Mihai a tăiat castraveții cei mai mari, copiii au spălat borcanele, iar eu am amestecat condimentele. Bucătăria mirosea a mărar și oțet. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem o echipă adevărată.

Când borcanele au fost gata, le-am pus pe masă și am chemat-o pe soacră să guste. A privit sceptică la dulceața verde și la salata crocantă.

— Ce-i asta? a întrebat ea.

— O surpriză! am spus eu cu voce tremurată.

A gustat încet. Pentru o clipă nu a spus nimic. Apoi s-a uitat la mine altfel decât până atunci.

— Nu mă gândeam că poți face ceva bun din… rebuturi. Bravo!

Nu era o declarație de dragoste sau vreo scuză pentru anii de comparații. Dar pentru mine a fost un început. Am simțit că am câștigat o mică bătălie.

În acea seară ne-am strâns toți la masă și am râs împreună. Copiii au povestit vecinilor despre dulceața de castraveți și toată lumea a vrut să guste. Chiar și Zuzana m-a felicitat sincer.

Poate că nu voi fi niciodată preferata soacrei mele. Poate că mereu va exista o Zuzana în viața mea. Dar vara aceea m-a învățat că nu trebuie să mă definesc prin ochii altora. Pot transforma orice „catastrofă verde” într-o poveste frumoasă pentru familia mea.

Oare câte dintre noi nu trăim cu senzația că nu suntem destul de bune? Câte găleți cu „castraveți uriași” primim fără să cerem? Poate că adevărata reușită e să găsim curajul să facem ceva bun din ceea ce primim.