Două ouă și o prăpastie între generații: Povestea unei mame soacre din București

— Unde sunt ouăle? am întrebat, cu vocea tremurândă, privind în gol la raftul gol din frigider. Doar cu două ore în urmă le pusesem acolo, special să fac prăjitura preferată a nepotului meu, Vlad. Mă simțeam ca o umbră în propria casă, iar răspunsul pe care l-am primit de la Ana, nora mea, a fost ca un duș rece.

— Nu știu, poate le-ai mâncat tu, mi-a răspuns fără să se uite la mine, butonând telefonul pe canapea. — Sau poate ai uitat că le-ai folosit deja. Oricum, nu cred că e mare lucru două ouă.

M-am oprit în mijlocul bucătăriei, cu lingura de lemn în mână, simțind cum mi se urcă sângele la cap. Nu era vorba despre ouă. Era vorba despre respect. Despre faptul că, de când s-au mutat la mine — fiul meu, Radu, și Ana — mă simțeam tot mai mult ca o chiriașă în propria casă. Dar nu voiam să fac scandal pentru două ouă. Am oftat și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile.

— Ana, te rog doar să-mi spui dacă le-ai folosit. Aveam nevoie de ele pentru prăjitură.

A ridicat privirea spre mine, cu o sprânceană ridicată.

— Da, le-am folosit la omletă. Dar nu cred că trebuie să numărăm fiecare ou. Dacă vrei, îți cumpăr eu altele. Dar sincer, mamaie, parcă ești prea zgârcită uneori.

Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. Zgârcită? Eu, care am crescut trei copii cu salariul de croitoreasă și am împărțit tot ce aveam? M-am retras în camera mea, încercând să nu izbucnesc în plâns. Pe hol l-am întâlnit pe Radu.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, dragul mamei. Doar că nu mai găsesc ouăle.

A oftat și el.

— Mamă, încearcă să nu te superi. Ana e stresată cu serviciul… Știi cum e viața acum.

— Știu, dar nu e vorba doar de ouă. E vorba că nu mai simt că sunt acasă la mine.

Nu mi-a răspuns. S-a dus la calculatorul lui și a început să lucreze. Am rămas singură cu gândurile mele și cu dorul după vremurile când casa era plină de râsete și miros de cozonac.

Seara, când am ieșit din cameră să pun masa, am găsit un bilet pe frigider: „De mâine îmi cumpăr eu frigider separat. Nu vreau să ne mai certăm pentru mâncare.”

Am simțit cum mă sufoc. Cum ajunsesem aici? De ce nu mai puteam vorbi ca oamenii? De ce fiecare gest era interpretat ca o ofensă?

A doua zi dimineață, Ana a venit acasă cu un frigider micuț pe care l-a pus în colțul bucătăriei.

— Așa e mai bine pentru toți, a spus ea sec.

Radu nu a zis nimic. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, aceiași ochi pe care îi avea când era copil și venea plângând la mine după ce se certa cu băieții din cartier. Acum era bărbat în toată firea și nu mai avea nevoie de alinarea mea.

Zilele au trecut greoi. În fiecare dimineață mă trezeam înaintea lor și mă uitam la cele două frigidere: unul mare, vechi, plin cu borcane de zacuscă și dulceață făcute de mine; unul mic, nou-nouț, cu iaurturi scumpe și cutii colorate. Fiecare își lua micul dejun separat. Nici Vlad nu mai venea la mine să-l răsfăț cu clătite — îi făcea Ana smoothie-uri din fructe exotice.

Într-o seară, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon:

— Nu mai suport! Parcă trăiesc cu o paznică la frigider! Dacă nu mă controlează la ouă, mă întreabă de brânză sau lapte… O să-mi caut chirie cât mai repede!

Mi s-a rupt sufletul. Nu voiam să-i alung pe ai mei din casă. Dar nici nu puteam trăi ca o străină între pereții pe care i-am vopsit cu mâinile mele.

Într-o duminică, am încercat să fac pace. Am pregătit sarmale și am pus masa pentru toți.

— Haideți la masă! am strigat cu voce veselă.

Au venit tăcuți. Ana a mâncat puțin și s-a ridicat repede.

— Mulțumesc, dar trebuie să plec la birou.

Radu a rămas cu mine.

— Mamă… poate ar trebui să vorbiți amândouă deschis. Să vă spuneți ce vă deranjează.

Am dat din cap tristă.

— Nu știu dacă mai are rost…

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copii, la toate serile când coseam până târziu ca să le fie lor bine. Și acum? Acum eram „zgârcită”, „paznic la frigider”, o povară pentru familia mea.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie:

„Mamă, plecăm câteva zile la munte să ne liniștim. Poate ne face bine tuturor.”

Casa era goală și tăcută. M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am privit cele două frigidere — simboluri ale prăpastiei dintre noi.

M-am întrebat: unde am greșit? Cum am ajuns să ne certăm pentru două ouă? Oare chiar atât de greu e să trăim împreună fără să ne rănim?

Poate că nu ouăle lipsesc cel mai mult din casa asta… ci dragostea și răbdarea de altădată.