Între două lumi: Povestea unei nurori în România de azi

— Ana, ai pus sare în ciorbă? Nu simt nimic!
Vocea doamnei Mariana răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din împachetatul pachețelului pentru Mara, fetița noastră de cinci ani, și inspir adânc. E a treia oară săptămâna asta când soacra mea găsește ceva de criticat la mâncarea mea.
— Da, am pus, răspund încet, încercând să-mi ascund iritarea.
— Nu știu ce să zic, la noi în familie se gătește altfel.
Vlad intră în bucătărie, își ia cafeaua și mă privește cu ochi obosiți. Știe ce urmează.
— Mamă, las-o pe Ana, te rog.
— Eu doar vreau să vă ajut! Să nu vă lipsească nimic!

Așa începe fiecare zi de când doamna Mariana s-a mutat la noi „temporar”, după ce a rămas văduvă. Inițial am fost de acord, din milă și respect pentru Vlad. Dar „temporarul” s-a transformat în luni lungi, iar ajutorul ei s-a transformat într-o invazie a vieții noastre.

Nu pot să-mi găsesc locul în propria casă. Mariana spală hainele după cum crede ea de cuviință – tricourile mele delicate ajung la uscat pe calorifer, iar hainele lui Vlad dispar misterios prin dulapuri. În fiecare seară, găsesc masa aranjată ca la nuntă, cu farfurii de porțelan și șervețele apretate. Mara nu mai are voie să se joace cu plastilina în sufragerie pentru că „face mizerie”.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, mă prăbușesc pe canapea lângă Vlad.
— Nu mai pot, îi șoptesc. Simt că nu mai am aer.
Vlad oftează și își trece mâna prin păr.
— Știu, Ana. Dar ce să facem? E mama…

A doua zi dimineață, Mariana mă așteaptă cu o listă de cumpărături.
— Am făcut eu lista, să nu uiți ceva important. Și vezi că la piață e mai ieftin decât la supermarket.
Mă uit la ea și simt cum mi se strânge stomacul. Nu mai sunt stăpână pe nimic: nici pe banii mei, nici pe timpul meu.

Într-o duminică, când Vlad e plecat cu Mara în parc, rămân singură cu Mariana. Încerc să deschid subiectul cu blândețe.
— Doamnă Mariana… poate ar fi bine să ne mai lăsați și pe noi să ne descurcăm singuri uneori.
Ea mă privește ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Adică nu vrei să te ajut? Eu am lăsat totul la țară ca să fiu aproape de voi! Nici n-ai idee cât am suferit când am rămas singură…

Simt un val de vinovăție. Știu că suferința ei e reală. Dar și eu sufăr. Sufăr că nu mai pot fi eu însămi în propria casă.

Seara, Vlad încearcă să medieze:
— Mamă, poate ar trebui să te mai relaxezi puțin. Ana se simte copleșită.
Mariana oftează teatral:
— Voi nu înțelegeți cât de greu e să fii singur! Eu doar vreau să vă fiu de folos!

Încep să mă întreb dacă nu cumva problema e la mine. Poate sunt eu prea sensibilă? Poate nu știu să primesc ajutor? Dar apoi îmi amintesc cum era viața noastră înainte: simplă, imperfectă, dar a noastră.

Într-o zi, primesc un telefon de la mama mea:
— Ana, ce faci? Pari mereu obosită…
Nu pot să mă abțin și izbucnesc în plâns.
— Nu mai pot, mamă! Simt că nu mai exist!
Mama oftează:
— Știi că poți veni oricând acasă… Dar poate ar trebui să-i spui clar ce simți. Altfel nu se va schimba nimic.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la Mara: ce fel de exemplu îi dau dacă accept să fiu călcată în picioare? Ce fel de soție sunt dacă nu lupt pentru liniștea familiei mele?

A doua zi dimineață, o găsesc pe Mariana în bucătărie, pregătind sarmale pentru „toată săptămâna”.
— Doamnă Mariana… trebuie să vorbim serios.
Ea se oprește din tocat varza și mă privește suspicioasă.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot continua așa. Vreau să avem spațiul nostru, intimitatea noastră. Vreau să fiu mamă pentru Mara și soție pentru Vlad fără să simt că trebuie să cer voie pentru orice.
Mariana tace o clipă, apoi izbucnește:
— Deci vrei să plec? Să mă arunci ca pe o cârpă?
— Nu! Vreau doar să ne respectăm limitele. Să ne ajutăm reciproc, dar fără să ne sufocăm.

Tensiunea plutește în aer zile întregi. Mariana se retrage în camera ei și nu mai vorbește cu mine decât strictul necesar. Vlad încearcă să fie mediator, dar îl simt prins între două lumi: datoria față de mamă și iubirea față de mine.

După o săptămână grea, Mariana vine la mine cu ochii roșii:
— Ana… poate ai dreptate. Poate m-am băgat prea mult… Dar mi-e frică să fiu singură.
O îmbrățișez fără cuvinte. Înțeleg durerea ei, dar și pe a mea.

Am decis împreună ca Mariana să-și caute o activitate voluntară la biserică și să vină la noi doar câteva zile pe săptămână. Nu e ușor – nici pentru ea, nici pentru noi – dar încercăm să găsim un echilibru între ajutor și libertate.

Mă uit la Mara cum desenează liniștită pe covor și mă întreb: oare câte familii din România trăiesc același conflict mut între generații? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”, fără să rănim?