O săptămână la fiica mea: Ce am descoperit când am mers să ajut

— Mamă, te rog, vino la noi săptămâna viitoare. Nu mai pot, am nevoie de ajutor cu Rareș, am examenele finale și Vlad e tot plecat la muncă. Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam deja nodul acela în stomac pe care îl ai când copilul tău suferă.

Prietenii mei de la bloc, doamna Lidia și tanti Sanda, mi-au spus clar: „Nu te mai duce, Maria! Copiii trebuie să se descurce singuri. Tu ai muncit destul!” Dar cum să nu mă duc? Cum să-mi las fata singură când știam cât de greu îi este?

Am ajuns la Irina într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Rareș m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și m-a luat în brațe: „Buni! Ai venit!” Irina era palidă, cu cearcăne adânci și părul prins într-un coc neglijent. În bucătărie mirosea a cafea rece și a oboseală.

— Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine. Vlad vine târziu, Rareș are teme, eu trebuie să învăț… Nu mai pot.

Am încercat să aduc puțină lumină în casă: am făcut ciorbă de perișoare, am pus rufe la spălat, l-am ajutat pe Rareș cu tabla înmulțirii. Dar pe măsură ce zilele treceau, simțeam că sub suprafața rutinei se ascunde ceva mai grav.

Într-o seară, când îl culcam pe Rareș, l-am auzit pe Vlad intrând pe ușă. Vocea lui era tăioasă:

— Iar ai uitat să iei pâine? Ce faci toată ziua acasă?

Irina a tăcut. Am simțit cum mi se strânge inima. După ce Rareș a adormit, am găsit-o pe Irina în baie, plângând încet.

— Mamă… nu mai știu ce să fac. Vlad e mereu nervos, nu mai vorbim ca înainte. Simt că mă sufoc.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă devenise fata mea puternică. Mi-am dat seama că nu venisem doar să am grijă de nepotul meu, ci să țin o familie întreagă pe linia de plutire.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să destind atmosfera:

— Vlad, ai vrea să ieșim diseară la o plimbare cu toții? Poate ne mai relaxăm puțin.

El a ridicat din umeri:

— Eu sunt obosit. Poate altădată.

Rareș s-a uitat la mine cu ochii lui mari:

— Buni, tati nu mai râde ca înainte. De ce?

Ce puteam să-i spun unui copil de opt ani? Că adulții se pierd uneori pe drum?

În zilele următoare am observat tot mai multe detalii: Irina se retrăgea în camera ei după fiecare ceartă; Vlad petrecea ore întregi pe telefon; Rareș devenea tot mai tăcut. Într-o seară, după ce Vlad a plecat la o bere cu prietenii lui, Irina mi-a spus:

— Mamă, cred că Vlad mă înșală. Am găsit mesaje pe telefonul lui… Nu știu ce să fac. Mi-e frică să rămân singură cu Rareș, dar nici așa nu mai pot trăi.

Am simțit cum mă năpădesc toate fricile mele de mamă: dacă fata mea ajunge ca mine? Eu am rămas cu tatăl ei ani întregi doar „pentru copil”, iar asta ne-a distrus pe toți. Am luat mâna Irinei și i-am spus:

— Nu ești singură. Orice ai decide, sunt aici pentru tine.

A doua zi dimineață, Vlad a făcut o criză când a văzut că Irina nu-i pregătise cămașa pentru serviciu:

— Ce fel de nevastă ești tu? Nici măcar atât nu poți?

Nu m-am putut abține:

— Vlad, poate ar trebui să-ți ajuți și tu soția din când în când. Și ea muncește și are grijă de copil.

M-a privit urât și a ieșit trântind ușa. Irina s-a speriat:

— Mamă, nu trebuia să te bagi…

— Ba da! Cineva trebuie să-ți amintească că meriți respect!

Seara aceea a fost cea mai grea. Irina a plâns mult timp în brațele mele. Mi-a spus că nu mai poate trăi cu frica și cu sentimentul că nu e suficient de bună. I-am povestit despre greșelile mele din tinerețe, despre cum am ales mereu compromisul și cât rău mi-a făcut asta.

În ultima zi a șederii mele, Irina mi-a spus:

— Mamă, cred că trebuie să iau o decizie pentru mine și pentru Rareș. Nu vreau ca băiatul meu să creadă că așa arată o familie normală.

Am plecat spre casă cu sufletul greu, dar și cu speranța că poate prezența mea a ajutat-o pe Irina să vadă lucrurile altfel. Prietenele mele încă mă întreabă dacă nu regret că m-am implicat atât de mult. Dar cum aș putea regreta când știu că uneori copiii noștri au nevoie de noi nu doar ca bunici sau bone, ci ca sprijin moral?

Mă întreb adesea: Oare câte mame își dau seama cât de mult contează prezența lor atunci când copiii lor adulți trec prin furtuni? Voi ce ați fi făcut în locul meu?