„Am nevoie de aer, mamă!” – Povestea reconstrucției unui cămin pe care nu l-am avut niciodată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Lasă-mă să respir!
Vocea mea a răsunat spart, ca un geam crăpat de grindină, în sufrageria noastră mică din cartierul Titan. Mama s-a oprit din călcatul rufelor, cu fierul suspendat deasupra unei bluze albe. Ochii ei, mereu vigilenți, s-au mărit de uimire și teamă.
— Ce-ai spus, Irina? Cum vorbești tu cu mine?
Mâinile îmi tremurau. Simțeam cum inima îmi bate în gât, iar lacrimile îmi ardeau ochii. Aveam douăzeci și unu de ani și pentru prima dată în viață îi spuneam mamei mele adevărul: mă sufocam sub greutatea așteptărilor ei.

De când mă știu, am fost fata „bună”. Nu ieșeam în oraș fără să-i spun unde merg, nu aduceam note sub nouă acasă, nu ridicam vocea. Tata plecase când aveam opt ani și de atunci mama a devenit tot universul meu. Dar universul ei era mic, strâns ca o menghină: școală, casă, curățenie, politețe. Orice greșeală era o rușine. Orice vis personal era un moft.

— Irina, nu te-am crescut să fii nerecunoscătoare!
— Nu sunt nerecunoscătoare! Dar nu mai pot să trăiesc doar pentru tine!

A izbucnit în plâns. A lăsat fierul jos și s-a prăbușit pe canapea. M-am simțit vinovată instantaneu. Așa era mereu: orice încercare de revoltă se transforma într-o dramă în care eu eram vinovatul principal. M-am retras în camera mea și am stat acolo ore întregi, cu spatele lipit de ușă, ascultând cum mama suspină dincolo de perete.

A doua zi dimineață, la micul dejun, tăcerea era apăsătoare. Am încercat să-i spun „Bună dimineața”, dar nu mi-a răspuns. Am plecat la facultate cu stomacul gol și cu sufletul făcut praf.

La cursuri nu mă puteam concentra. Colega mea, Roxana, m-a tras de mânecă:
— Ce-ai pățit? Pari că ai văzut fantome.
— N-am dormit deloc… iar acasă e iadul pe pământ.

Roxana știa povestea mea. Îmi spunea mereu că ar trebui să mă mut la cămin sau cu chirie, dar eu nu aveam curaj. Mama îmi repeta obsesiv că „numai fetele pierdute pleacă de acasă înainte de nuntă”.

În acea zi am hotărât să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: am rămas la Roxana peste noapte. I-am trimis mamei un mesaj scurt: „Sunt bine. Dorm la o colegă.” Telefonul a sunat neîncetat două ore. Am închis sonorul și am plâns în brațele Roxanei.

— Irina, tu nu trăiești pentru tine! Trăiești pentru ea! Nu vezi?

Avea dreptate. Dar cum să-i explic mamei mele că nu vreau să fiu doar extensia visurilor ei neîmplinite? Cum să-i spun că vreau să iubesc pe cine vreau eu, să aleg ce carieră vreau eu, să greșesc fără să fiu judecată?

Când m-am întors acasă după două zile, mama nu mi-a vorbit deloc. Timp de o săptămână am locuit împreună ca două străine. Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie.
— De ce mă pedepsești așa? Ce-am făcut eu să meriți asta?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Mamă… nu te pedepsesc. Dar nu mai pot trăi doar după regulile tale. Am nevoie de spațiu… de aer…

A urmat o ceartă cumplită. Mi-a spus că sunt egoistă, nerecunoscătoare, că o voi lăsa singură ca pe tata. Am urlat și eu la rândul meu că tata a plecat pentru că nu mai suporta controlul ei sufocant.

După acea noapte, am început să caut chirii pe internet. Am găsit o garsonieră micuță în Drumul Taberei și mi-am făcut bagajele într-o singură zi. Mama a refuzat să mă ajute sau să-mi vorbească.

Primele luni au fost cumplite. Mâncam covrigi și beam ceaiuri ieftine ca să-mi ajungă banii de chirie și facturi. Plângeam nopți întregi după mama și după sentimentul de „acasă” pe care nu-l avusesem niciodată cu adevărat.

Dar încet-încet am început să respir. Să mă bucur de liniștea mea, de deciziile mele mici: ce perdele pun la geamuri, ce muzică ascult seara, ce prieteni invit la cafea.

Mama nu mi-a scris luni întregi. De Crăciun i-am trimis un mesaj: „Sper că ești bine. Mi-e dor de tine.” Mi-a răspuns sec: „Și mie.”

Au trecut doi ani până când am reușit să stăm din nou față în față fără să ne certăm. Am invitat-o la mine într-o duminică după-amiază. A intrat timid, s-a uitat la pereții goi și la florile din fereastră.
— Ai făcut frumos aici… E curat…
— Da… E casa mea acum.
A oftat adânc.
— Știi… mi-e greu fără tine.
— Și mie mi-a fost greu fără tine… Dar aveam nevoie să cresc singură.

Ne-am îmbrățișat atunci pentru prima dată fără reproșuri sau lacrimi amare. Știu că niciodată nu vom fi „familia perfectă”, dar poate nici nu trebuie.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți copii devin adulți fără să-și fi trăit niciodată propria copilărie? Poate că adevărata casă e acolo unde ai voie să fii tu însuți… Voi ce credeți?