Când am rugat copiii să meargă la bunica: O lecție despre familie și iertare

— Mamă, te rog, mă poți ajuta cu copiii sâmbătă? Am nevoie de câteva ore să rezolv niște lucruri la serviciu, am spus cu vocea tremurândă, încercând să ascund oboseala care mă apăsa de luni întregi.

Mama a tăcut câteva secunde la telefon. Am simțit cum inima mi se strânge. Știam deja răspunsul, dar speram că, de data asta, va fi altfel.

— Nu pot, Irina. Știi bine că nu mă simt în stare. Și oricum, copiii tăi nu prea mă ascultă. Poate ar trebui să te gândești mai bine înainte să-mi ceri asta.

Am închis ochii și am inspirat adânc. De ce fiecare conversație cu mama se termina cu reproșuri? De ce nu putea vedea cât de greu îmi este? De ce nu putea fi, măcar o dată, sprijinul de care aveam nevoie?

Am pus telefonul jos și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Copiii, Ana și Vlad, se jucau în camera lor, fără să știe că mama lor era pe punctul de a ceda. Soțul meu, Radu, era la muncă peste program, ca de obicei. Eram singură cu toate grijile lumii pe umeri.

Mi-am amintit de copilăria mea. Mama era mereu distantă, preocupată de problemele ei, de banii care nu ajungeau niciodată, de tata care plecase când aveam doar opt ani. Îmi promiteam mereu că eu voi fi altfel cu copiii mei. Dar acum simțeam că mă transform chiar în ceea ce am urât cel mai mult: o mamă obosită, irascibilă, incapabilă să ofere afecțiune.

Sâmbătă dimineața, după o noapte albă, am încercat din nou:

— Mamă, te rog… doar două ore. Ana are nevoie să iasă în parc, Vlad vrea să deseneze cu tine. Le e dor de tine.

— Irina, nu insista! Nu sunt bonă! Ai ales să ai copii, ocupă-te de ei! Eu mi-am crescut copiii singură, fără ajutor! a izbucnit ea.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am strigat:

— Dar eu nu sunt tu! Eu nu pot singură! De ce nu vezi cât am nevoie de tine?

A urmat o liniște apăsătoare. Mama a închis telefonul fără să mai spună nimic.

În ziua aceea am plâns în baie, cu capul între mâini. Ana a venit la ușă:

— Mami, ești bine?

— Da, iubita mea… doar sunt puțin obosită.

Am ieșit și am privit-o: avea ochii mari și triști. M-am simțit vinovată că îi transmit și ei povara mea.

Seara târziu, Radu a venit acasă. L-am privit cu disperare:

— Nu mai pot. Simt că mă sufoc. Mama nu vrea să mă ajute deloc. Parcă nici nu-i pasă.

Radu a oftat:

— Știi cum e mama ta… Poate ar trebui să lași lucrurile așa cum sunt. Să nu mai insiști.

— Dar nu pot! E mama mea! De ce nu poate fi ca alte bunici? Să-și dorească să stea cu nepoții?

În acea noapte am visat-o pe mama tânără, râzând cu mine în brațe. M-am trezit plângând.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la spital. Mama fusese adusă cu ambulanța: infarct miocardic acut.

Am fugit la spital cu inima cât un purice. Am găsit-o pe un pat alb, palidă și slăbită. Când m-a văzut, a întors capul spre perete.

— Mamă… te rog… iartă-mă dacă te-am supărat…

A oftat adânc:

— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare… Eu ar fi trebuit să fiu altfel cu tine. Dar n-am știut cum. Am fost prea obosită mereu… prea singură…

Am început amândouă să plângem. Pentru prima dată după mulți ani ne-am ținut în brațe fără să ne certăm.

După externare, mama a venit să stea la noi câteva zile. Ana și Vlad au fost încântați. Au desenat împreună, au citit povești și au râs mult. Am văzut-o pe mama zâmbind sincer pentru prima dată după mult timp.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat amândouă la bucătărie cu o cană de ceai.

— Irina… știu că te-am rănit de multe ori. Dar mi-a fost greu singură… Tata tău ne-a lăsat fără nimic. Am muncit zi și noapte ca să nu-ți lipsească nimic. Poate am uitat să-ți arăt că te iubesc…

— Știu… Dar eu aveam nevoie doar să fii acolo pentru mine…

— Încerc acum… dacă mă lași…

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit cum o povară imensă se ridică de pe sufletul meu.

De atunci, relația noastră s-a schimbat încet-încet. Mama venea mai des la noi, copiii o adorau și eu simțeam că pot respira din nou. Nu era totul perfect — încă aveam momente când ne certam sau ne răneam fără voie — dar învățasem să vorbim deschis despre ce simțim.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă mama ar fi putut fi altfel dacă viața ei ar fi fost mai ușoară. Dar poate că tocmai aceste răni ne-au adus împreună acum.

Oare câte familii se destramă din cauza tăcerii și a orgoliului? Oare cât de greu este să spui „iartă-mă” înainte să fie prea târziu?