Între două lumi: Povestea unei năruiri de familie

— Nu cred că e o idee bună, Vlad! am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă. Ploua cu găleata afară, iar Maria, soacra mea, stătea în hol cu valizele la picioare, privindu-mă fix, ca și cum ar fi vrut să citească fiecare gând ascuns din mintea mea. Vlad, soțul meu, se uita când la mine, când la mama lui, prins între două lumi care nu se mai puteau întâlni.

— E mama, Irina. Nu are unde să meargă. Ce vrei să fac? să o las pe drumuri?

Mi-am mușcat buza de jos și am simțit cum inima îmi bate nebunește. Nu era prima dată când Maria încerca să-și impună prezența în viața noastră, dar acum totul părea definitiv. Știam că nu va fi ușor, dar nu mi-am imaginat niciodată cât de mult avea să ne schimbe pe toți această decizie.

În primele zile, am încercat să fiu politicoasă. Îi pregăteam cafeaua exact cum îi plăcea, îi lăsam televizorul pe Antena 1 la ora telenovelei preferate și îi ascultam poveștile despre vremurile când Vlad era copil. Dar totul era forțat. Simțeam cum fiecare gest al meu era analizat, judecat, comparat cu standardele ei imposibile.

— Irina, nu așa se face ciorba de perișoare. Lasă-mă pe mine! mi-a spus într-o dimineață, smulgându-mi lingura din mână.

Am zâmbit strâmb și am ieșit din bucătărie. În spatele ușii am auzit-o oftând și bombănind despre „fetele din ziua de azi” care nu știu nimic despre gospodărie. M-am simțit mică și neputincioasă.

Copiii au simțit și ei schimbarea. Ana, fetița noastră de șapte ani, a început să mă întrebe de ce bunica stă mereu cu noi și de ce tata e tot timpul supărat. Vlad venea târziu acasă și evita discuțiile cu mine. Într-o seară, după ce am culcat copiii, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai e casa mea. Parcă trăiesc într-un hotel unde trebuie să cer voie pentru orice.

S-a uitat la mine obosit:

— Irina, te rog… E doar o perioadă. O să ne obișnuim.

Dar perioada s-a transformat în luni. Maria a început să-și impună regulile: ora mesei, ce mâncăm, când facem curat. Orice încercare de a discuta era întâmpinată cu replici tăioase:

— Eu am crescut trei copii singură! Știu mai bine cum se ține o casă!

Într-o zi, am găsit-o certând-o pe Ana pentru că nu și-a făcut patul „ca lumea”. Fetița plângea în hohote. Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine.

— Maria, te rog frumos să nu mai ridici tonul la copiii mei!

— Copiii TĂI? Sunt nepoții MEI! Dacă tu nu știi să-i crești…

Am ieșit trântind ușa și m-am dus la mama mea. Am plâns ca un copil mic în brațele ei.

— Irina, trebuie să vorbești serios cu Vlad. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Dar Vlad era tot mai absent. Îl vedeam cum se strânge în el de fiecare dată când îi spuneam că nu mai pot. Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Maria — care mi-a spus că „i-am furat băiatul” — Vlad a izbucnit:

— Nu mai pot nici eu! Sunteți amândouă imposibile! Vreți să mă împărțiți ca pe o bucată de pâine!

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am realizat cât de mult îl doare și pe el situația asta. Dar eu? Eu unde mai eram în toată povestea asta?

Au urmat zile grele. Am început să evit casa cât puteam: mă ofeream voluntar la școală, mergeam la cumpărături fără rost, doar ca să nu fiu acolo. Copiii deveniseră retrași și triști.

Într-o seară, Ana mi-a spus încet:

— Mami, de ce nu mai râzi niciodată?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună.

A doua zi am luat o decizie grea: i-am spus lui Vlad că nu mai pot continua așa. Că dacă nu găsim o soluție pentru ca Maria să stea separat sau măcar să respecte regulile casei noastre, eu plec cu copiii la mama mea.

A fost un scandal monstruos. Maria a urlat că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Vlad m-a acuzat că îl pun să aleagă între mine și mama lui.

— Nu vreau să aleg! Dar nici nu pot trăi așa!

Până la urmă, după multe discuții și lacrimi, Vlad a vorbit cu Maria și i-a găsit o garsonieră aproape de noi. A fost greu pentru toți. Relația mea cu Vlad s-a schimbat — parcă suntem doi străini care încearcă să-și amintească de ce s-au iubit cândva.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu se va mai repara niciodată. Dar privind copiii mei zâmbind din nou, îmi spun că liniștea lor merită orice sacrificiu.

Oare câte femei din România trăiesc același coșmar tăcut? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?