Între două lumi: Povestea unei nurori în România

— Dacă nu-ți convine cum conduc, puteți să o sunați pe femeia perfectă să vă ducă la gară! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe volan, în timp ce ploaia bătea în geamurile aburite ale Loganului nostru vechi.

Soacra mea, doamna Lidia, a oftat teatral și s-a uitat spre soțul ei, domnul Ion. Amândoi stăteau în spate, cu bagajele strânse la piept, ca și cum s-ar fi temut că le voi arunca din mers. Vlad, soțul meu, era deja la serviciu. Eu eram singura care putea să-i ducă la gară în acea dimineață mohorâtă de noiembrie.

— Nu te supăra, draga mea, dar ai luat curba prea repede. Și nici nu ai semnalizat la ultima intersecție, a spus Lidia cu vocea ei tăioasă.

— Și ai uitat să oprești la magazin să luăm apă, a adăugat Ion, fără să mă privească.

M-am simțit din nou ca o adolescentă certată de părinți. Doar că eu aveam treizeci și doi de ani și eram căsătorită cu fiul lor de aproape șapte ani. Vlad era cu doisprezece ani mai tânăr decât fratele lui și cu opt mai tânăr decât sora lui. Când m-a cerut de soție, părinții lui erau deja pensionari, obișnuiți cu liniștea și rutina lor. Eu am venit ca o furtună în viața lor: tânără, independentă, crescută la oraș, cu alte obiceiuri și alte vise.

De la început nu m-au văzut ca pe „aleasa potrivită”. Sora lui Vlad, Camelia, mi-a spus chiar în față la logodnă:

— Să nu crezi că e ușor să intri într-o familie ca a noastră. Noi avem tradițiile noastre.

Am zâmbit atunci, crezând că e doar gelozie sau teamă de schimbare. Dar anii au trecut și fiecare sărbătoare petrecută împreună a fost un test. De Crăciun trebuia să gătesc sarmale după rețeta Lidiei, de Paște să vopsesc ouăle „ca la țară”, iar la aniversările lor trebuia să mă prefac că nu mă deranjează glumele despre „fetele de oraș care nu știu să țină casa”.

Vlad încerca să mă apere, dar era prins între două lumi. Îl iubeam pentru blândețea lui și pentru felul în care mă privea când eram doar noi doi. Dar când eram cu familia lui, se transforma într-un băiat ascultător care nu voia să supere pe nimeni.

— Hai, nu te mai supăra pe mama și tata. Sunt bătrâni, nu se mai schimbă acum, îmi spunea el seara, când mă vedea plângând în baie după o zi petrecută la ei.

Dar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele râdeau când le povesteam ce pățesc:

— Lasă-i să vorbească! Tu ești femeie modernă!

Dar nu era atât de simplu. În fiecare zi mă luptam cu sentimentul că nu sunt destul de bună. Când am pierdut prima sarcină, Lidia a venit la mine cu o supă caldă și mi-a spus:

— Poate dacă ai fi stat mai mult acasă și nu te-ai fi stresat cu serviciul…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era vina mea! Dar ea găsea mereu motive să mă facă să mă simt vinovată.

În ziua aceea ploioasă, când i-am dus la gară, tensiunea a atins apogeul. M-am oprit brusc pe marginea drumului și am izbucnit:

— Dacă tot nu fac nimic bine, sunați-o pe femeia perfectă! Poate ea știe să conducă fără să greșească!

Lidia a rămas mută. Ion s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat:

— Nu vrem alt șofer. Vrem doar să avem grijă de tine… și de Vlad.

Am izbucnit în plâns. Toată furia și durerea s-au transformat într-un hohot amar.

— Nu simt că faceți asta din grijă… Simt că orice aș face nu e destul!

A urmat o tăcere apăsătoare. Ploaia bătea tot mai tare în geamuri. În cele din urmă, Lidia a șoptit:

— Poate că nici noi nu știm cum să fim părinți pentru cineva ca tine…

Am pornit mașina din nou. Drumul până la gară a fost liniștit. Când au coborât, Ion mi-a pus mâna pe umăr:

— Mulțumim că ne-ai dus. Și… iartă-ne dacă suntem prea aspri uneori.

Am rămas în mașină minute bune după ce au plecat. M-am gândit la toți anii în care am încercat să fiu „perfecta” pentru ei. Poate că nici eu nu le-am dat șansa să mă cunoască cu adevărat.

Acum mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a fi acceptați? Și cât din noi pierdem pe drum? Voi ce ați face în locul meu?