Prea devreme pentru nepoți?

— Prea devreme pentru nepoți! Ce te-a apucat? a tunat vocea soacrei mele, doamna Lidia, din capătul celălalt al salonului, făcându-i pe toți invitații să-și întoarcă privirea spre mine. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar fața mi se înroșise ca sfecla. Nu mă așteptam ca discuția despre viitorul nostru să devină subiect de spectacol la banchetul organizat chiar în restaurantul unde lucrez ca recepționeră.

Totul începuse cu câteva ore înainte, când soțul meu, Vlad, m-a luat de mână în bucătăria aglomerată și mi-a șoptit:
— Hai să le spunem azi. E momentul potrivit.

Nu eram sigură. Mama lui Vlad era mereu critică, mereu cu ochii pe mine, căutând orice motiv să mă pună la punct. Dar Vlad insista, convins că familia va fi încântată să afle că ne dorim un copil. Când am intrat în salonul luminat de candelabre, cu mesele încărcate de sarmale și fripturi, am simțit deja privirile curioase ale rudelor lui.

Banchetul fusese ideea Lidiei, ca să sărbătorească aniversarea de 40 de ani de căsnicie cu socrul meu, domnul Ion. Dar, în realitate, era doar un pretext să-și etaleze familia și să-și arate influența. Eu eram „noră din provincie”, venită dintr-un sat din Buzău, iar Lidia nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească asta.

Când Vlad a ridicat paharul și a spus, cu voce tremurată:
— Avem o veste… Ne dorim să devenim părinți,

Lidia a izbucnit. S-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie:
— Prea devreme! Ce te-a apucat? Nici nu v-ați pus pe picioare bine! Tu nu vezi că abia vă descurcați cu banii? Și tu, Irina, nu ai nici măcar un post stabil! Cum să crești un copil?

M-am simțit mică, insignifiantă. Am încercat să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Tata socru încerca să o tempereze:
— Lidia, lasă copiii în pace! E viața lor…

Dar ea nu se lăsa:
— Nu! Eu știu ce spun! Am trecut prin destule ca să văd unde duce graba asta! Vrei să ajungi ca mine? Să te sacrifici pentru copii și să nu primești nimic înapoi?

O liniște apăsătoare s-a lăsat peste salon. Mătușa Mioara a încercat să schimbe subiectul:
— Hai, Lidia, nu mai fi așa aspră… Poate Irina chiar e pregătită.

Dar Lidia a continuat:
— Pregătită? Cu salariul ei de la restaurant? Cu chiria asta scumpă? Vlad nici măcar nu are contract pe perioadă nedeterminată!

Simțeam cum fiecare argument al ei mă lovea direct în inimă. Vlad mi-a strâns mâna sub masă:
— Nu o băga în seamă. Noi știm ce vrem.

Dar nu era atât de simplu. După banchet, Lidia m-a tras deoparte, în spatele restaurantului.
— Irina, ascultă-mă bine. Dacă faci copil acum, nu te mai ajut cu nimic. Să nu vii la mine să-mi ceri bani sau ajutor. Ai înțeles?

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Dar de ce? Ce ai cu mine?

— Nu am nimic cu tine personal. Dar știu cum e viața. Și nu vreau să văd cum vă chinuiți și apoi dați vina pe mine că nu v-am avertizat.

Am plecat acasă cu Vlad fără să mai spunem nimic. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la mama mea, la cât de mult s-a sacrificat pentru mine și la cât de greu i-a fost fără sprijin. Oare avea dreptate Lidia? Oare eram prea tânără? Prea nepregătită?

A doua zi dimineață, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.
— Irina, nu trebuie să trăim după regulile lor. Dacă ne dorim un copil, îl vom avea. Vom găsi o cale.

Dar eu nu eram atât de sigură. Presiunea familiei lui Vlad era uriașă. La serviciu, colegele mă întrebau dacă sunt bine, iar eu zâmbeam fals și spuneam că totul e în regulă.

Într-o seară, am primit un telefon de la mama mea:
— Irina, am auzit ce s-a întâmplat la banchet… Să nu lași pe nimeni să-ți spună când e momentul potrivit pentru tine. Tu știi cel mai bine ce simți.

Cuvintele ei m-au liniștit puțin. Dar conflictul mocnea în continuare între mine și Lidia. La fiecare întâlnire de familie, subiectul apărea din nou:
— V-ați gândit mai bine? Poate ar trebui să mai așteptați…

Vlad începea să se îndepărteze de mama lui. Tensiunea dintre noi creștea. Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Lidia la telefon, Vlad mi-a spus:
— Dacă trebuie să aleg între tine și mama… o aleg pe tine.

M-am speriat. Nu voiam să-l rup de familie. Dar nici nu puteam trăi mereu sub presiunea lor.

Au trecut luni întregi până când am avut curajul să-i spun Lidiei ce simt:
— Doamnă Lidia, vă respect mult, dar decizia asta e doar a noastră. Vrem sau nu copil acum… e alegerea noastră. Vreau doar să știți că nu vreau să vă răpesc fiul sau să vă fac rău.

A rămas tăcută câteva secunde. Apoi a oftat:
— Poate ai dreptate… Poate sunt prea dură… Dar mi-e teamă pentru voi.

Am simțit pentru prima dată că mă vede ca pe cineva care contează cu adevărat.

Acum, privind în urmă la acea seară tensionată din restaurant, mă întreb: Oare cât de mult ar trebui să conteze părerea familiei atunci când vine vorba despre cele mai intime decizii ale vieții noastre? Și cât curaj ne trebuie ca să ne urmăm inima chiar și atunci când toți ceilalți par împotrivă?