Sora mea de sânge? Mulțumesc, ajunge… Povestea unei despărțiri care m-a salvat

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Bacău. Mama se uita la mine cu ochii mari, neînțelegând de ce, din nou, casa noastră era plină de țipete. Ana, sora mea mai mică cu doi ani, stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea aceea rece pe care o cunosc atât de bine.

— Dacă nu-ți convine, pleacă! a răspuns ea, ridicând din umeri. Mereu ai fost drama queen-ul familiei.

M-am uitat la ea și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Ani la rând am încercat să fiu sora bună, să o protejez, să-i acopăr greșelile în fața părinților, să-i ascult plângerile despre lume și viață. Dar Ana nu a făcut niciodată același lucru pentru mine. Dimpotrivă, parcă se hrănea din slăbiciunile mele, le folosea ca arme în fiecare ceartă.

Îmi amintesc cum, în liceu, când am avut primul meu atac de panică înainte de bacalaureat, Ana a râs de mine în fața colegilor: „Irina e prea sensibilă, nu rezistă la stres.” Atunci am simțit prima dată că nu pot conta pe ea. Dar am trecut peste, pentru că „așa sunt surorile”, mi-a spus mama. „Se ceartă, dar se iubesc.”

Anii au trecut și conflictele s-au adâncit. După ce tata a murit într-un accident stupid la fabrică, eu am devenit stâlpul casei. Mama s-a închis în durerea ei, iar Ana a început să lipsească nopțile, să vină acasă cu ochii roșii și mirosind a alcool. Eu eram cea care o acoperea mereu: „Ana e la bibliotecă”, „Ana are repetiții la teatru”. În realitate, Ana era pierdută și nu voia să fie găsită.

Într-o seară, după ce am găsit-o leșinată pe scările blocului, am stat lângă patul ei toată noaptea. Când s-a trezit, mi-a spus sec:

— Nu te-am rugat să ai grijă de mine. Nu ești mama mea.

M-am simțit inutilă și vinovată în același timp. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu greșesc undeva. Poate sunt prea sufocantă? Poate o judec prea aspru? Dar apoi vedeam cum Ana mă manipulează, cum profită de bunătatea mea și cum mă face să mă simt mică de fiecare dată când încerc să impun limite.

Când am intrat la facultate la Iași, am sperat că distanța ne va ajuta. Dar Ana mă suna doar când avea nevoie de bani sau când voia să-mi spună cât de greu îi este acasă fără mine. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram adultul responsabil și alta în care eram copilul care tânjea după afecțiune sinceră din partea surorii sale.

Adevărul e că Ana nu s-a schimbat niciodată. Când m-am întors acasă după licență, am găsit-o exact la fel: plină de reproșuri, mereu nemulțumită, mereu gata să arunce vina pe oricine altcineva decât pe ea însăși.

Într-o zi, după o ceartă violentă despre bani — ea cheltuise toți banii puși deoparte pentru facturi pe haine și ieșiri — am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă plângând și m-am plimbat ore întregi prin oraș. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva iubirea mea pentru ea e doar o formă de control sau egoism mascat.

Am început să merg la terapie. Acolo am învățat că uneori familia poate fi toxică și că nu ești obligat să rămâi într-o relație doar pentru că există sânge comun. Am plâns mult la primele ședințe. M-am simțit vinovată că vreau să mă îndepărtez de Ana. Dar terapeutul mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat. Dar poți alege să te salvezi pe tine.”

Așa că într-o zi i-am spus Anei:

— Nu mai pot continua așa. Am nevoie de distanță. Nu te urăsc, dar nu mai pot fi aici pentru tine așa cum vrei tu.

A râs disprețuitor:

— Ești slabă. Mereu ai fost.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Mama a încercat să mă facă să mă răzgândesc:

— Sunteți surori! Cum poți să-ți abandonezi sângele?

Dar eu știam că dacă rămân, mă pierd pe mine însămi. Am început o viață nouă la București, cu un job modest și un apartament micuț. Primele luni au fost grele — mă simțeam vinovată și singură. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Au trecut trei ani de atunci. Ana nu m-a căutat niciodată. Mama încă speră că ne vom împăca într-o zi. Eu încă mă gândesc la ea uneori — la copilul cu ochii mari care îmi cerea ajutorul când era mică. Dar știu că nu pot trăi viața altcuiva.

Uneori mă întreb: oare chiar poți fi fericit dacă te rupi de cei dragi? Sau doar înveți să trăiești cu golul lăsat de ei? Voi ce ați face în locul meu?