Alegerea crudă a soacrei mele: Cum favorizarea unui fiu ne-a destrămat familia

— Nu-mi pasă ce spui, Irina! În casa mea, Radu are mereu prioritate! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna încă în urechile mele, deși trecuseră deja câteva ore de la ceartă. Stăteam pe marginea patului, cu palmele transpirate și ochii înlăcrimați, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam ca o intrusă în propria familie, deși eram căsătorită cu Vlad de aproape șapte ani.

Totul a început încă din prima zi când am pășit în casa lor. Viorica m-a privit de sus, cu o sprânceană ridicată și un zâmbet forțat. — Sper că știi să gătești sarmale, mi-a spus, de parcă asta ar fi fost testul suprem pentru a fi acceptată. Am încercat să mă apropii de ea, să-i câștig încrederea, dar orice gest era trecut prin filtrul comparației cu Radu, fratele mai mic al lui Vlad.

Radu era mereu copilul perfect. Chiar dacă avea deja treizeci de ani și locuia încă acasă, fără un loc de muncă stabil, pentru Viorica el era „băiatul meu cel bun”. Vlad, soțul meu, era mereu pe locul doi. — Vlad e prea moale, nu știe să se impună! spunea ea la fiecare masă de familie, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt îi rănește sufletul.

Într-o seară de iarnă, când Vlad s-a îmbolnăvit grav și a avut nevoie de ajutor, am sunat-o pe Viorica disperată. — Nu pot veni acum, dragă, trebuie să-l duc pe Radu la dentist. Poate te descurci singură! Am simțit cum mi se rupe inima. Vlad avea febră mare și tremura necontrolat. L-am îngrijit singură toată noaptea, iar dimineața am mers la farmacie cu ochii umflați de nesomn.

Când Vlad s-a făcut bine, am încercat să discutăm cu Viorica despre ce s-a întâmplat. — Nu exagerezi puțin? Radu are nevoie de mine! Vlad e bărbat în toată firea! a spus ea fără urmă de remușcare. Atunci am realizat că nu va exista niciodată echilibru între cei doi frați.

Tensiunile au crescut odată cu trecerea anilor. Radu a început să ceară bani tot mai des, iar Viorica îi dădea fără să clipească. — E greu să-ți găsești un drum în ziua de azi! îi lua mereu apărarea. Noi, în schimb, ne chinuiam să plătim ratele la apartament și să strângem bani pentru tratamentele lui Vlad, care fusese diagnosticat cu o boală autoimună.

Într-o zi, când am mers la Viorica să-i cerem ajutor financiar pentru o intervenție medicală costisitoare, ne-a întâmpinat cu răceală. — Nu am bani acum… Trebuie să-l ajut pe Radu să-și deschidă o mică afacere. Poate vă descurcați altfel! Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad a ieșit din casă fără să spună un cuvânt. L-am găsit pe bancă în parc, cu privirea pierdută.

— Irina, nu mai pot… Parcă nu exist pentru mama. Tot ce fac e greșit…

L-am strâns în brațe și am plâns împreună. În acea clipă am știut că trebuie să luptăm singuri pentru noi. Am început să lucrez suplimentar ca să acopăr cheltuielile medicale. Vlad s-a retras tot mai mult în el însuși, iar relația noastră a început să scârțâie sub presiunea problemelor.

Radu venea tot mai des la noi acasă, cerând ajutor sau bani. — Irina, știi că mama nu mă poate ajuta mereu… Poate mă ajuți tu cu niște bani până iau următorul proiect? Încercam să-l refuz politicos, dar Viorica mă suna imediat după aceea: — Cum poți fi atât de egoistă? Radu e fratele lui Vlad! Trebuie să vă ajutați între voi!

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre prioritățile noastre financiare, am cedat nervos. — De ce trebuie mereu să-l salvăm pe Radu? Noi cine ne salvează? Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă: — Poate că mama are dreptate… Poate eu nu sunt suficient de bun.

Am simțit atunci că pierd tot ce construisem împreună. Boala lui Vlad s-a agravat din cauza stresului și a lipsei banilor pentru tratament. Într-o noapte l-am dus la urgențe cu ambulanța. Am sunat-o pe Viorica plângând: — Vlad e la spital! Are nevoie de tine!

A venit după două ore, aducându-l pe Radu cu ea. În salon, Viorica s-a aplecat peste patul lui Vlad și i-a spus: — Să fii tare! Dar vezi că Radu are nevoie de mașină mâine… Poți să-i dai cheia?

Am simțit cum furia și neputința mă sufocau. După externare, am decis să rupem legătura cu familia lui Vlad pentru o vreme. A fost cea mai grea decizie din viața mea. Vlad suferea enorm după mama lui, dar știam că altfel nu vom supraviețui ca familie.

Au trecut luni întregi fără niciun semn de la Viorica sau Radu. Ne-am regăsit liniștea treptat, dar rana din sufletul lui Vlad nu s-a vindecat niciodată complet. Într-o zi am primit un telefon: Viorica era bolnavă grav și voia să-și vadă fiii împreună.

Am mers la spital cu inima strânsă. În salon era liniște apăsătoare. Viorica ne-a privit pe rând și a spus printre lacrimi: — Poate n-am făcut mereu ce trebuia… Dar am vrut doar ca Radu să nu sufere…

Vlad a ieșit din cameră fără un cuvânt. Eu am rămas lângă patul ei și am întrebat-o: — Dar Vlad? El nu a contat niciodată?

Viorica a oftat adânc și mi-a strâns mâna: — Uneori iubirea te orbește…

După moartea ei, familia noastră nu s-a mai reîntregit niciodată. Radu s-a îndepărtat complet, iar Vlad a rămas cu o rană pe care nimeni n-o poate vindeca.

Mă întreb adesea: oare cât rău poate face favoritismul unui părinte? Și câte familii sunt distruse în tăcere din cauza unor alegeri pe care nu le putem controla?