Am leșinat la masa de duminică – Când dragostea devine povară

— Irina, pune-i și lui Radu niște sarmale, că uite, abia a apucat să guste! vocea mamei răsună peste masa încărcată, dar eu abia aud. Mâinile îmi tremură în timp ce încerc să țin lingura, iar ochii mi se încețoșează. Vlad stă la capătul mesei, râzând la o glumă spusă de fratele lui, fără să arunce măcar o privire spre mine sau spre micuțul nostru, care începe să plângă în pătuțul portabil din colț.

Simt cum lumea se îngustează în jurul meu. Încerc să mă ridic, să ajung la copil înainte să deranjeze pe toată lumea, dar picioarele nu mă ascultă. O clipă mai târziu, totul devine negru.

Când deschid ochii, sunt întinsă pe canapea, cu mama aplecată deasupra mea și cu toți ceilalți privind speriați. Vlad stă în picioare, cu brațele încrucișate, vizibil jenat.

— Irina, ești bine? Ce s-a întâmplat? întreabă mama, șoptit.

Nu pot să spun adevărul. Nu pot să spun că nu am dormit mai mult de două ore legate în ultimele săptămâni, că Vlad nu s-a trezit niciodată noaptea să-l schimbe sau să-l liniștească pe Radu. Că mă simt invizibilă și singură în propria mea familie.

— Cred că doar… am obosit puțin, murmur eu, încercând să zâmbesc.

— Poate ar trebui să te odihnești mai mult, spune tata, fără să știe cât de mult mi-aș dori asta. Vlad nu zice nimic. Se uită la telefon.

După ce toți se împrăștie, rămân singură cu Vlad în bucătărie. Îmi adun curajul și îl privesc direct:

— Vlad, nu mai pot. Sunt epuizată. Am nevoie de ajutorul tău cu Radu. Nu pot face totul singură.

El oftează, deranjat:

— Irina, și eu muncesc toată ziua. Nu e ca și cum stau degeaba. Toate femeile au trecut prin asta. Nu trebuie să dramatizezi.

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Mă simt mică și neînsemnată. Oare chiar exagerez? Oare toate femeile își pierd cunoștința la masa de duminică și nimeni nu le vede?

În acea noapte, când Radu începe iar să plângă la 3 dimineața, mă ridic mecanic din pat. Vlad nici nu se mișcă. Îl privesc dormind liniștit și simt un val de furie și tristețe care mă sufocă. Îmi vine să țip, dar nu vreau să-l trezesc pe copil.

A doua zi dimineață, mama mă sună:

— Irina, dragă, am stat și m-am gândit… Poate ar trebui să vii câteva zile la noi, să te mai odihnești puțin.

Vocea ei caldă mă face să plâng în hohote. Îi spun totul: cât de singură mă simt, cât de greu îmi este fără sprijinul lui Vlad. Mama oftează:

— Știi că eu și tata suntem aici pentru tine. Dar trebuie să vorbești serios cu Vlad. Nu poți continua așa.

Îmi iau inima în dinți și îi propun lui Vlad să merg câteva zile la părinți.

— Fă cum vrei, răspunde el rece. Dacă asta te face fericită…

În zilele petrecute la ai mei, simt pentru prima dată după mult timp că respir. Mama mă ajută cu Radu, tata gătește mâncarea mea preferată. Dar liniștea asta e umbrită de gândul că acasă mă așteaptă o relație care se destramă încet.

Într-o seară, după ce Radu adoarme, mama stă lângă mine pe canapea.

— Irina, trebuie să te gândești ce vrei cu adevărat. Dacă Vlad nu e dispus să se schimbe… Poate că meriți mai mult decât atât.

Mă uit la fiul meu adormit și simt o durere surdă în piept. Nu vreau ca el să crească într-o casă unde mama lui plânge pe ascuns și tatăl lui e absent chiar dacă e prezent fizic.

După câteva zile mă întorc acasă. Vlad e distant.

— Ai avut timp să te odihnești? întreabă sec.

— Da… Dar nu despre asta e vorba, Vlad. Avem o problemă serioasă. Eu nu pot fi mamă și tată pentru Radu. Avem nevoie de terapie de cuplu sau… ceva trebuie să se schimbe.

El râde ironic:

— Terapie? Pentru ce? Nu suntem nebuni!

Îmi dau seama că nu vrea să audă nimic din ce spun. În acea noapte dormim spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Trec săptămâni în care încerc să-l fac pe Vlad să înțeleagă cât de mult doare indiferența lui. El devine tot mai absent, petrece mai mult timp la serviciu sau cu prietenii. Eu devin tot mai mică în propria mea viață.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă în care îi spun că nu mai pot continua așa, Vlad pleacă trântind ușa. Radu plânge în brațele mele și simt că lumea mea se prăbușește.

Dar într-un colț al sufletului meu se naște o hotărâre nouă: nu pot lăsa ca viața mea și a copilului meu să fie definită de absența unui om care nu vrea să lupte pentru noi.

Astăzi scriu aceste rânduri cu inima frântă dar cu speranță timidă: poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să te regăsești pe tine însăți. Poate că familia nu înseamnă doar un bărbat și o femeie sub același acoperiș – ci iubire, respect și sprijin reciproc.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Dacă ai fi în locul meu… ce ai face?