Aripi frânte: Lupta mea pentru lumină

— Cătălina, iar ai uitat să cumperi pâine? Ce faci toată ziua la serviciu, nu poți să-ți amintești nici măcar atât? vocea lui Vlad răsună tăios prin bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi ascund mâinile tremurânde sub masă. E trecut de ora opt seara, iar eu abia am ajuns acasă după o zi infernală la biroul de contabilitate. Mă simt ca o umbră, prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu perfectă la muncă, alta în care nu sunt niciodată suficientă acasă.

— Îmi pare rău, Vlad, am avut o zi grea… încerc să spun, dar el mă întrerupe cu un gest nervos.

— Toți avem zile grele! Dar eu nu uit să plătesc facturile sau să fac piața! Ce-ar fi să-ți iei și tu rolul în serios?

Simt cum mi se strânge stomacul. În ultimii ani, fiecare zi a devenit o luptă. M-am măritat cu Vlad din dragoste, sau cel puțin așa credeam atunci. Era atent, galant, promitea că vom construi împreună o viață frumoasă. Dar încet-încet, grijile, lipsurile și frustrările lui s-au transformat în reproșuri și țipete. Am ajuns să mă tem de fiecare sunet de cheie în ușă.

Mama mi-a spus mereu că trebuie să rabd. „Cătălina, bărbații sunt dificili. Nu există căsnicie fără sacrificii.” Dar sacrificiul meu a devenit identitatea mea. Nu mai știu cine sunt fără frica de a greși.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Cătă, nu mai poți continua așa. Nu meriți să fii tratată ca o servitoare! Ai uitat cine erai înainte?

Vocea ei mi-a adus lacrimi în ochi. Îmi amintesc de fata veselă care visa să devină profesoară de română, care râdea cu prietenele la terasă și mergea la teatru. Unde s-a pierdut acea Cătălina?

Într-o duminică, la masa de prânz cu părinții mei, mama a început iar:

— Ce ai de ești așa abătută? Vlad muncește din greu pentru voi. Nu-l face de râs!

Tata tăcea, ca de obicei. Am simțit cum mă sufoc între două fronturi: soțul care mă strivește cu pretențiile lui și familia care mă împinge să rabd mai mult.

Într-o noapte, după ce Vlad a aruncat o farfurie de nervi că nu era ciorba destul de caldă, am stat pe podeaua bucătăriei și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa. Dacă nu cumva merit mai mult.

A doua zi la birou, colega mea, Mirela, m-a tras deoparte.

— Cătălina, ai cearcăne negre și pari mereu speriată. Ce se întâmplă acasă?

Am ezitat să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Dar când am început să vorbesc, cuvintele au curs ca un râu: despre țipete, despre frică, despre sentimentul că nu mai pot respira.

— Nu e vina ta! mi-a spus ea cu blândețe. Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți așa.

În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să caut informații despre consiliere psihologică. Am găsit un grup de sprijin pentru femei aflate în situații similare. Prima ședință a fost cea mai grea: eram zece femei, fiecare cu povestea ei de suferință și speranță.

— Nu ești singură! mi-a spus Ana, una dintre coordonatoare. Ai dreptul la respect și la liniște.

Încet-încet am început să prind curaj. Am vorbit cu Irina despre planul meu de a pleca pentru o vreme la ea. Am strâns câteva haine într-o geantă mică și într-o dimineață am plecat înainte ca Vlad să se trezească.

Când mama a aflat, m-a sunat plângând:

— Cum poți să faci asta? Ce va zice lumea? Te-ai gândit la tata?

— Mamă, nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc în frică!

A fost prima dată când i-am spus adevărul fără să tremur.

Primele zile la Irina au fost ciudate. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp. Vlad m-a sunat obsesiv, mi-a trimis mesaje pline de promisiuni și amenințări.

— Dacă nu te întorci, o să regreți! Dar dacă vii acasă, promit că mă schimb…

Am închis telefonul și am plâns iar. Dar de data asta lacrimile erau altfel: lacrimi de teamă amestecate cu speranță.

Am început terapia individuală și am descoperit cât de mult m-am pierdut pe mine însămi încercând să-i fac pe toți fericiți. Am reluat legătura cu prietenele vechi și am mers la un interviu pentru un post de profesoară suplinitoare la un liceu din oraș.

Când am intrat prima dată în clasă și am văzut ochii curioși ai elevilor, am simțit că respir din nou. Pentru prima dată după ani întregi, m-am simțit vie.

Vlad nu a renunțat ușor. A venit la ușa Irinei, a făcut scandal, a încercat să mă convingă că fără el nu sunt nimic. Dar eu știam deja răspunsul: fără el sunt EU.

Mama încă speră că mă voi întoarce acasă „la locul meu”. Tata începe să mă privească altfel — poate cu puțină mândrie ascunsă sub tăcerea lui obișnuită.

Nu știu ce va fi mâine. Poate va fi greu, poate va fi singurătate sau poate va fi libertate adevărată. Dar știu că merit mai mult decât frică și tăcere.

Oare câte femei ca mine încă mai cred că nu au dreptul la fericire? Oare cât timp ne mai lăsăm aripile frânte doar pentru că ni s-a spus că „așa trebuie”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?