„Bunica, puteai să spui și nu…”: O vară cu nepoții mei care a schimbat totul

— Mamă, sigur te descurci cu copiii toată vara? E mult, să știi…

Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătărie, amestecându-se cu mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. Îmi tremurau mâinile pe ceașcă, dar nu voiam să arăt. Am zâmbit forțat, încercând să par stăpână pe situație.

— Desigur, Irina. Ce poate fi atât de greu? Sunt copiii mei… adică, ai tăi, dar știi ce vreau să spun.

Ea a oftat. Știam că nu mă crede pe deplin. Și nici eu nu mă credeam. Dar după ce soțul meu a murit și casa s-a golit, orice zgomot de pași mici sau râsete mi se părea o binecuvântare. Așa că am acceptat fără să clipesc: trei luni cu Vlad și Mara, nepoții mei de 7 și 10 ani.

Prima săptămână a trecut ca un vârtej. Mara, mereu cu nasul în cărți, se retrăgea în camera ei improvizată, iar Vlad se juca pe tabletă ore în șir. Am încercat să-i scot afară la aer, să-i duc în parc, dar fiecare propunere era întâmpinată cu un „Nu vreau” sau „Mai târziu”. Mă simțeam ca o străină în propria casă.

Într-o seară, după ce le-am făcut clătite — rețeta mea secretă — am auzit-o pe Mara șoptind la telefon cu Irina:

— Mami, bunica e cam ciudată… Nu știe nici măcar cum să folosească Netflix-ul.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la baie și am plâns în liniște. Nu voiam să fiu o povară. Voisem doar să ajut.

A doua săptămână a adus și mai multă tensiune. Vlad a spart un pahar și s-a ascuns sub masă. Când l-am găsit, tremura tot.

— Nu-i nimic, Vlad! Nu te cert…

Dar el a izbucnit:

— Mami țipă mereu când stric ceva!

Mi-am dat seama că nu știam nimic despre fricile lor. Când Irina era mică, țipam și eu prea des. Poate că nu m-am schimbat deloc…

Într-o după-amiază toridă, am încercat să facem împreună prăjitură cu vișine. Mara a refuzat categoric:

— Nu-mi place să mă murdăresc pe mâini!

Vlad a dat ochii peste cap:

— La ce bun? Oricum nu iese ca la cofetărie.

M-am simțit inutilă. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Mi-am amintit de verile mele la țară, când bunica mă învăța să cos sau să mulg vaca. Totul părea atât de simplu atunci…

Seara, Irina m-a sunat:

— Mamă, copiii sunt bine? Nu-i stresezi prea tare?

Am simțit un nod în gât.

— Sunt bine… doar că parcă nu mai știu cum să fiu bunică.

Irina a tăcut o clipă.

— Nici eu nu mai știu cum să fiu mamă uneori.

Am plâns amândouă în tăcere.

A treia săptămână a venit cu o răbufnire neașteptată. Mara a izbucnit la masă:

— De ce trebuie să stăm aici? De ce nu putem merge la mare ca ceilalți copii?

Vlad a început să plângă și el:

— Mi-e dor de mami!

Am încercat să-i iau în brațe, dar s-au tras amândoi înapoi. M-am simțit respinsă ca niciodată.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva Irina avea dreptate: poate trebuia să spun „nu”. Poate nu eram pregătită pentru atâta singurătate între patru pereți plini de amintiri dureroase.

A doua zi dimineață am decis să fac ceva diferit. Le-am spus:

— Astăzi nu facem nimic din ce trebuie. Azi facem doar ce vrem!

Mara s-a uitat mirată la mine.

— Chiar orice?

— Chiar orice!

Au vrut pizza la micul dejun și au pus muzică tare. Am dansat împreună prin sufragerie până am obosit toți trei. Vlad a râs cu poftă pentru prima dată de când venise.

Spre seară, Mara s-a apropiat timid:

— Bunico… pot să te întreb ceva?

— Orice, draga mea.

— Tu ai fost fericită când erai mică?

Întrebarea m-a lovit ca un trăsnet. Am inspirat adânc.

— Nu prea… Bunica mea era severă și mama mereu obosită. Dar aveam prieteni și râdeam mult la scăldat.

Mara a zâmbit ușor.

— Și eu vreau să râd mai mult.

Din ziua aceea am început să ne spunem povești seara, înainte de culcare. Vlad mi-a mărturisit că îi e frică de întuneric și că îi lipsește tata, plecat la muncă în Germania. Mara mi-a povestit despre colegii care râd de ea pentru că poartă ochelari.

Am început să-i văd cu adevărat: nu ca pe niște copii răsfățați sau dificili, ci ca pe niște suflete fragile care aveau nevoie de cineva care doar să asculte fără să judece.

Când Irina a venit într-o duminică să-i ia acasă pentru o zi, m-a privit lung:

— Mamă… parc-ai întinerit.

Am zâmbit amar.

— Poate doar am învățat să ascult mai bine.

Vara s-a terminat cu o petrecere mică pe balcon: suc de soc făcut împreună și prăjitură cu vișine (de data asta chiar le-a plăcut). Când au plecat, Mara m-a îmbrățișat strâns:

— Bunico… vara asta n-a fost ca la mare, dar a fost cea mai adevărată vară din viața mea.

Am rămas singură în casă, cu miros de copil și urme de pași mici pe covor. M-am întrebat dacă nu cumva tot ce ne doare vine din lucrurile pe care nu le spunem niciodată celor dragi.

Oare chiar e atât de greu să fim văzuți și recunoscuți de cei pe care îi iubim cel mai mult? Sau poate că trebuie doar să avem curajul să ne arătăm rănile…