Cadoul care mi-a sfâșiat sufletul: Povestea unei umilințe de neiertat

— Nu pot să cred, Ilinca! Asta e culmea! — vocea mamei răsuna în telefon, tremurând de indignare. Stăteam pe marginea patului, cu cutia încă deschisă în poală, încercând să-mi adun gândurile. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi curgeau fără oprire pe obraji. În fața mea, pe fundul cutiei, trona un set de produse de slăbit, cu un bilețel scris de mână: „Sper să te ajute să te simți mai bine în pielea ta. Cu drag, mama lui Vlad.”

Nu era prima dată când soacra mea, doamna Mariana, îmi făcea aluzii la greutatea mea. Dar niciodată nu fusese atât de directă, atât de lipsită de tact. De când mă măritasem cu Vlad, simțisem mereu privirile ei critice, comentariile strecurate printre dinți la mesele de familie: „Ce bine ar fi să mai dai jos câteva kilograme, Ilinca, să nu ai probleme la copii!” sau „Pe vremea mea, fetele erau mai subțiri și mai elegante…”

Dar acest cadou… acest cadou era altceva. Era o declarație de război.

— Ilinca, ascultă-mă! — vocea mamei mele era fermă. — Nu trebuie să accepți așa ceva! Vorbește cu Vlad! Să-și pună mama la punct!

Am închis telefonul și am rămas singură în dormitorul nostru mic din apartamentul de două camere din București. Vlad era la serviciu. Încercam să-mi imaginez cum îi voi spune ce s-a întâmplat. Îmi era teamă. Știam că Vlad își iubește mama, că îi ia mereu apărarea. De fiecare dată când îi povesteam despre răutățile Marianei, ridica din umeri: „Așa e ea, nu o lua personal.”

Dar acum nu mai puteam să tac.

Când Vlad a intrat pe ușă, seara târziu, l-am așteptat cu cutia pe masă.

— Vlad, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine obosit, apoi la cutie.

— Ce s-a întâmplat?

I-am arătat cadoul și biletul. A citit, a oftat și a încercat să zâmbească stânjenit.

— Hai, Ilinca… Nu cred că a vrut să te jignească. Vrea doar să te ajute…

— Să mă ajute? — am izbucnit eu. — Să mă ajute să mă simt ca o ratată? Să-mi amintească iar și iar că nu sunt suficient de bună pentru familia voastră?

Vlad a tăcut. Apoi a spus încet:

— O să vorbesc cu ea…

Dar știam că nu va schimba nimic. Mariana era genul acela de femeie care nu greșește niciodată în ochii ei. Și Vlad… Vlad era prins între două lumi: între mine și mama lui.

A doua zi am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că nu ai interpretat greșit gestul meu. Îmi pasă de tine și vreau să fii sănătoasă pentru Vlad și viitorii mei nepoți.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era o scuză. Era încă o lovitură.

Au urmat zile tensionate. Vlad era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Ilinca, ce ai? Pari la capătul puterilor…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Nu ești singura care trece prin asta — mi-a spus ea cu blândețe. — Și soacra mea e la fel. Dar tu trebuie să pui limite! Altfel te va distruge.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

În weekend urma aniversarea Marianei. Vlad voia să mergem împreună la masă cu toată familia. Eu nu voiam să o văd, dar am cedat presiunii lui.

Când am intrat în apartamentul lor spațios din Drumul Taberei, am simțit imediat tensiunea din aer. Mariana m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Ilinca, ce bine arăți! Se vede că ai început deja cura!

Toți au râs forțat. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

La masă, discuțiile au alunecat inevitabil spre subiectul copiilor.

— Când ne faceți și voi un nepoțel? — a întrebat Mariana cu ochii țintă spre mine.

— Când o să simt că am o familie care mă susține — am răspuns eu, fără să-mi dau seama că vorbesc cu voce tare.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad s-a uitat la mine șocat.

După masă, am ieșit pe balcon ca să respir. M-a urmat cumnata mea, Roxana.

— Ilinca… știu că mama poate fi greu de suportat uneori. Dar încearcă să nu o iei prea personal…

— Nu mai pot — i-am spus printre suspine. — Simt că nu contez pentru nimeni aici.

Roxana m-a îmbrățișat strâns.

— Contezi pentru Vlad. Și pentru mine. Dar trebuie să-i spui clar ce simți.

În acea seară, acasă, i-am spus lui Vlad tot ce aveam pe suflet: cât de umilită mă simt, cât de mult mă doare lipsa lui de reacție.

— Ilinca… Nu vreau să te pierd — mi-a spus el încet. — O să vorbesc serios cu mama.

A doua zi a mers la Mariana și i-a spus răspicat că dacă nu mă respectă, nu va mai avea parte de noi în viața ei.

A urmat o perioadă rece între noi și familia lui Vlad. Mariana nu mi-a cerut niciodată iertare, dar a încetat cu aluziile răutăcioase. Relația noastră a rămas rece și distantă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am pus piciorul în prag sau dacă am distrus iremediabil legătura cu familia soțului meu. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată… Sau poate că demnitatea merită orice preț?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate construi fericirea pe ruinele unei astfel de relații?