Când adevărul doare mai tare decât tăcerea: Povestea mea dintr-o seară obișnuită

— Nu te supăra, Agnieszka, dar ai observat că ai pus ceva pe tine în ultima vreme? Vocea lui Radu a tăiat liniștea din bucătărie ca un cuțit prost ascuțit. M-am oprit cu furculița la jumătatea drumului spre gură, simțind cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește. Copiii, Mara și Vlad, se jucau cu cartofii pe farfurie, fără să priceapă încă tensiunea care plutea în aer.

Am inspirat adânc, încercând să nu izbucnesc. — Da, Radu, am observat. Și tu ai observat că nu mai dormim nopțile de când s-a născut Vlad? Că mănânc pe fugă între două plânsete? Că nu mai am timp nici să mă pieptăn uneori? Am spus-o fără să ridic vocea, dar fiecare cuvânt era o piatră aruncată între noi.

Radu a dat din cap, evitându-mi privirea. — Nu vreau să te superi, doar… mi-e dor de tine, de cum erai înainte.

M-am ridicat brusc de la masă. — Și mie mi-e dor de mine, Radu! Dar nu știu unde am dispărut. Poate tu știi?

Am ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din amorțeala care mă cuprinsese. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din București și m-am întrebat când am ajuns să mă simt atât de străină în propria viață.

Când m-am întors în sufragerie, copiii erau deja la desene animate, iar Radu strângea masa în tăcere. Nu ne-am mai vorbit toată seara. În noaptea aceea am plâns încet, să nu mă audă nimeni. M-am gândit la toate momentele când am trecut peste glumele lui despre „colăceii” mei sau când am zâmbit forțat la poze de familie în care nu mă recunoșteam.

A doua zi dimineață, Radu a încercat să fie drăguț. Mi-a adus cafeaua la pat și mi-a spus: — Poate ar trebui să ieșim doar noi doi la o plimbare, ca pe vremuri.

— Nu cred că o plimbare rezolvă ce e între noi, i-am răspuns fără să-l privesc.

Au urmat zile tensionate. Mama mea m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine. I-am spus că da, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine. La serviciu eram absentă, iar colegele mele, Simona și Irina, au observat imediat.

— Ce ai pățit? Pari abătută rău, m-a întrebat Simona într-o pauză.

— Nimic… Doar oboseală. Știi cum e cu copiii mici.

Dar nu era doar oboseală. Era sentimentul că nu mai sunt văzută ca femeie, ci doar ca mamă sau gospodină. Era rușinea că nu mai încăpeam în blugii mei preferați și furia că Radu credea că totul se rezumă la kilogramele mele.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am avut curajul să-i spun tot ce simțeam:

— Radu, știi ce doare cel mai tare? Nu faptul că ai remarcat că m-am îngrășat. Ci că nu vezi cât mă lupt în fiecare zi să țin totul pe linia de plutire. Că nu vezi cât mă doare când mă privesc în oglindă și nu-mi place ce văd. Că nu vezi cât mi-e dor să fiu iubită pentru cine sunt acum, nu pentru cine eram înainte.

Radu a tăcut mult timp. — Nici eu nu mai știu cine sunt lângă tine acum. Parcă suntem doi străini care împart aceeași casă.

Am simțit cum ceva s-a rupt definitiv atunci. În zilele următoare am început să evităm orice discuție serioasă. Ne-am refugiat fiecare în telefonul lui, în grijile zilnice, în rutina care ne sufoca încet.

Într-o duminică dimineață, Mara a venit la mine cu o foaie desenată stângaci: „Mama e cea mai frumoasă.” Am izbucnit în plâns și am realizat că poate singura care mă vede cu adevărat e fetița mea de cinci ani.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost un șoc: — Ce vrei tu pentru tine? m-a întrebat doamna doctor Popescu.

Nu am știut ce să răspund. Pentru mine? Nu mai știam ce vreau pentru mine de ani buni.

Încet-încet am început să-mi recapăt curajul să cer ajutorul lui Radu pentru copii, să-mi fac timp pentru mine – fie și doar pentru o baie fierbinte sau o carte citită pe fugă. Dar relația noastră rămânea tensionată.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și facturi, Radu a spus:

— Poate ar trebui să luăm o pauză. Să vedem dacă ne mai dorim același lucru.

M-am uitat la el și am simțit un amestec de frică și ușurare. — Poate ai dreptate…

A urmat o perioadă grea: el s-a mutat temporar la sora lui, eu am rămas cu copiii. Mama a venit să mă ajute. Vecinele șușoteau pe la colțuri.

Dar în liniștea aceea apăsătoare am început să mă regăsesc puțin câte puțin. Am slăbit câteva kilograme fără să-mi propun – doar pentru că am început să dorm mai bine și să mănânc când mi-era foame, nu din anxietate sau oboseală.

După două luni, Radu a venit într-o seară cu un buchet de liliac:

— Mi-e dor de familie… Putem încerca din nou?

Nu i-am răspuns imediat. Am avut nevoie de timp să-mi dau seama dacă vreau asta pentru mine sau doar pentru copii.

Astăzi suntem încă împreună, dar altfel: cu mai mult curaj să spunem ce ne doare și cu promisiunea că nu vom mai lăsa tăcerea să ne înghită.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc cu rușinea propriului corp doar pentru că societatea – sau chiar cei dragi – le spun că nu sunt destul? Oare când vom învăța să ne iubim pe noi însene înainte de a cere iubirea altora?