Când casa mea a devenit ring de dans: Povestea unei mame între tăcere și adevăr

— Halina, nu te mai stresa, sunt tineri, lasă-i să se distreze! mi-a spus vecina mea, doamna Stancu, în timp ce încercam să-mi găsesc liniștea pe balconul apartamentului nostru din Pitești. Dar cum să nu mă stresez când, în fiecare weekend, apartamentul fiului meu Vlad răsuna de râsete, muzică tare și clinchet de pahare, iar eu știam că el nu e fericit?

Mă numesc Halina Ionescu și am 62 de ani. Am crescut un băiat bun, muncitor, timid chiar. Vlad a fost mereu genul care prefera o carte bună în locul unei petreceri zgomotoase. De când s-a căsătorit cu Ramona, totul s-a schimbat. Ea e opusul lui: expansivă, mereu în centrul atenției, cu prieteni mulți și chefuri interminabile. La început am crezut că se vor completa. Acum mă întreb dacă nu cumva Vlad se pierde pe sine în această căsnicie.

Într-o sâmbătă seară, am trecut pe la ei sub pretextul că aduc prăjituri. Ușa era întredeschisă, muzica răsuna atât de tare încât abia am auzit când am bătut. În sufragerie, Ramona dansa cu două prietene, iar Vlad stătea retras pe balcon, cu o bere în mână, privind în gol. Am intrat încet și m-am apropiat de el.

— Vlad, totul e bine? am întrebat încet.

S-a uitat la mine ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că sunt acolo.

— Da, mamă… E doar o petrecere. Ramona vrea să se simtă bine.

— Dar tu? Tu te simți bine?

A dat din umeri și a zâmbit forțat.

— Nu contează. Important e să fie ea fericită.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de serile liniștite când citeam împreună sau mergeam la film. Acum, băiatul meu părea o umbră a celui care fusese odată.

După acea seară, am început să observ schimbări la Vlad. Era tot mai obosit, tot mai absent. La muncă îi mergea prost, șeful lui, domnul Popescu, mi-a spus într-o zi la piață că Vlad pare cu capul în nori. Am încercat să vorbesc cu el, dar de fiecare dată îmi spunea că nu e nimic grav.

Ramona, în schimb, părea să înflorească. Își aducea prietenele acasă aproape zilnic, găteau împreună, râdeau, făceau live-uri pe internet. Uneori, când treceam pe la ei, nici nu mă băga în seamă. Odată am auzit-o spunându-i unei prietene: „Dacă Vlad nu vrea să se distreze, e problema lui. Eu nu stau să mă plictisesc!”

Într-o seară, după o altă petrecere zgomotoasă, Vlad a venit la mine. Era târziu și ploua. L-am găsit la ușă, ud leoarcă și cu ochii roșii.

— Mamă… nu mai pot. Simt că nu mai am loc în viața mea. Parcă trăiesc într-un film care nu e al meu.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Mi-a spus că nu știe cum să-i spună Ramonei că nu mai suportă agitația, că simte că nu mai are niciun control asupra propriei case. Că îi e teamă să nu o rănească sau să nu o piardă.

— Dar tu te pierzi pe tine, Vlad! am izbucnit eu. Nu poți trăi doar pentru fericirea altcuiva!

A doua zi, Ramona a venit la mine furioasă.

— Ce i-ați spus lui Vlad? De ce l-ați întors împotriva mea? Nu vă place că ne distrăm? Sunteți prea bătrână ca să înțelegeți!

Am încercat să-i explic că nu e vorba despre mine sau despre distracție, ci despre echilibru și respect reciproc. Dar nu a vrut să audă. A plecat trântind ușa.

De atunci, relația noastră s-a răcit complet. Vlad a început să doarmă tot mai des la mine. Ramona a continuat cu petrecerile, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Vecinii au început să murmure pe la colțuri. Odată am găsit un bilet anonim la cutia poștală: „Nu vă pasă că băiatul dumneavoastră e nefericit?”

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată. Poate am fost prea protectoare. Poate trebuia să-l las să-și trăiască viața fără să mă amestec. Dar cum să stau deoparte când îl văd cum se stinge?

Într-o duminică dimineață, Vlad mi-a spus că vrea să divorțeze. Că nu mai poate trăi așa. Că a încercat să vorbească cu Ramona, dar ea râde de el și îi spune că e slab.

— Mamă, tu ce ai face?

Nu am știut ce să-i răspund. Îmi doream să-l văd fericit, dar nu voiam să fiu eu cea care îi desparte. Am plâns împreună și i-am spus doar atât:

— Fii sincer cu tine însuți. Nu trăi viața altcuiva.

Acum Vlad a început procedurile de divorț. Ramona mă urăște. Vecinii mă privesc cu milă sau cu reproș. Dar Vlad parcă începe să-și revină. A început să citească din nou. Să zâmbească. Să iasă la plimbare cu mine prin parc.

Mă întreb însă: am făcut bine că m-am implicat? Sau trebuia să-i las să-și rezolve singuri problemele? Oare cât de mult ar trebui o mamă să intervină în viața copilului ei adult? Poate cineva să-mi răspundă?