Când casa ta devine moneda de schimb: Povestea unei decizii imposibile

— Nu vreau să aud scuze, Irina! Casa asta nu e a ta, e a familiei! Trebuie să o vindem și să mergem la Ana, la Cluj, așa cum am stabilit!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Era ora opt dimineața, iar eu încă nu-mi terminasem cafeaua. M-am uitat la ea, cu mâinile tremurând ușor pe cană. Soțul meu, Mihai, stătea între noi, cu privirea în podea.

Nu știu când s-a rupt totul. Până acum câteva luni, relația mea cu Viorica era una bună. Îi duceam cumpărăturile, o ajutam la medic și îi ascultam poveștile despre tinerețe. Dar după ce Ana, cumnata mea, s-a mutat la Cluj și a început să-i spună mamei că acolo e viața mai bună, totul s-a schimbat.

— Irina, nu înțelegi? Eu nu mai pot sta aici singură! Ana are nevoie de mine și eu de ea. Voi sunteți tineri, vă descurcați oriunde! Casa asta e prea mare pentru voi doi!

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște pereți. Era locul unde am crescut-o pe fetița noastră, Mara, unde am plâns după pierderea primului copil, unde am sărbătorit fiecare Crăciun cu miros de cozonac și râsete.

— Mamă, nu putem lua o decizie așa, peste noapte… a încercat Mihai să intervină.

— Nu peste noapte! De luni bune vă spun! Ana are nevoie de mine acolo. Și eu nu mai pot sta singură aici. Dacă mă lovește ceva? Dacă pățesc ceva?

M-am ridicat încet de la masă și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București și am simțit cum mă sufoc. Cum să-i explic că nu pot renunța la tot ce am construit? Cum să-i spun că nu vreau să-mi cresc copilul într-un oraș străin, fără prieteni, fără rădăcini?

În seara aceea, Mihai a venit lângă mine în dormitor.

— Irina, știu că e greu… dar mama nu se lasă. Ana îi tot spune că acolo va fi mai bine pentru toți.

— Pentru toți? Pentru noi? Sau doar pentru ele?

Mihai a tăcut. Știam că e prins între două lumi: datoria față de mamă și dragostea pentru familia lui. Dar eu? Eu unde eram în ecuația asta?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Viorica.

— Doamnă Viorica, știu că vă e greu singură… dar și nouă ne-ar fi greu să plecăm. Mara are școala aici, eu am serviciul…

— Serviciu găsești oriunde! Și Mara se adaptează! Eu nu mai pot! Nu vezi că mă dor oasele? Că nu mai am pe nimeni aici?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu voiam să fiu egoistă. Dar nici nu puteam accepta să fiu dată afară din propria viață.

Seara următoare am avut o discuție aprinsă cu Mihai.

— De ce trebuie mereu să ne sacrificăm noi? De ce nu poate Ana să vină aici dacă îi pasă atât de mult?

— Pentru că are serviciul acolo! Și apartamentul ei e mai mare…

— Al nostru e ACASĂ!

Am izbucnit în plâns. Mara a venit speriată la ușă.

— Mami… plecăm undeva?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam asta.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorica a început să facă aluzii la fiecare masă:

— Ce rost are să mai zugrăviți? Oricum plecăm…
— Să nu mai cumpărăm mobilă nouă, că nu are rost…

Simțeam că trăiesc într-o casă care nu-mi mai aparține. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă; evitam răspunsul. Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Irina, nu lăsa pe nimeni să-ți ia liniștea! Casa aia e a voastră!

Dar Mihai era tot mai abătut. Într-o noapte l-am găsit plângând pe balcon.

— Nu vreau să-mi pierd mama… dar nici pe tine…

Am stat lângă el până dimineața. Am decis împreună să vorbim cu Ana pe video.

— Ana, tu chiar crezi că e corect ce ne cereți?

Ea a ridicat din umeri:

— Mama are nevoie de noi. Și voi puteți începe o viață nouă aici. E doar o casă…

Doar o casă? Pentru mine era totul.

În cele din urmă, am refuzat să vindem. Viorica s-a supărat și a plecat la Ana singură. Timp de luni de zile nu ne-a vorbit. Mara întreba mereu de bunica ei. Mihai era sfâșiat între vinovăție și ușurare.

Acum stau în sufragerie și privesc pereții plini de fotografii. Am păstrat casa, dar am pierdut liniștea familiei.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Unde tragem linia între datorie și dreptul la fericire? Ați trecut vreodată printr-o astfel de alegere?