Când cea mai bună prietenă te trădează: Povestea unei prăbușiri și a renașterii

— Cum ai putut să-mi faci asta, Irina? am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici, unde aburii de la ceaiul uitat pe aragaz se amestecau cu lacrimile mele. Irina stătea în fața mea, cu ochii mari, dar nu spunea nimic. Mâinile îi tremurau, iar eu simțeam cum tot ce am construit împreună se destramă sub privirea ei vinovată.

Totul a început într-o seară rece de noiembrie, când am găsit în portofelul meu o bancnotă falsă. Nu era prima dată când banii mei dispăreau, dar mereu găseam scuze: poate am cheltuit mai mult la piață, poate am uitat să pun deoparte pentru facturi. Dar în acea seară, ceva s-a rupt în mine. Am început să caut prin sertare, prin buzunarele gecilor vechi, și am găsit ascuns într-o cutie de pantofi un teanc de bancnote pe care nu le văzusem niciodată. Pe unele era scris cu pixul „pentru zile negre”.

Irina era colega mea de apartament și prietena mea din liceu. Am trecut prin toate împreună: examene, despărțiri, boala mamei mele, concedierea ei. Mereu am crezut că suntem ca două surori. Când a murit tata și am rămas singură cu mama bolnavă, Irina a fost acolo să mă țină în brațe. Dar acum, privind-o cum evită să mă privească în ochi, simțeam că nu o mai cunosc.

— Nu e ceea ce crezi… a șoptit ea, dar vocea îi era stinsă.

— Atunci explică-mi! De ce ai luat banii? De ce ai mințit atâția ani?

Irina a început să plângă. Mi-a spus că după ce și-a pierdut locul de muncă nu a avut curaj să-mi spună cât de rău îi merge. A început să ia bani din economiile mele „doar până la salariu”, dar salariul nu a mai venit niciodată. Apoi s-a obișnuit. S-a simțit vinovată, dar nu s-a putut opri.

— Am vrut să-ți spun… dar mi-era frică să nu mă urăști.

Am simțit cum tot aerul din cameră se rarefiază. M-am așezat pe scaun și am început să plâng în hohote. Nu pentru bani, ci pentru tot ce pierdusem: încrederea, siguranța, trecutul nostru comun.

Mama era internată la spital atunci și aveam nevoie disperată de bani pentru tratament. Am sunat-o pe sora mea, Camelia, cu care nu mai vorbisem de luni bune din cauza unei certuri stupide despre moștenire.

— Ți-am spus eu că Irina nu e de încredere! a răbufnit Camelia la telefon. Mereu ai pus-o pe ea înaintea familiei!

M-am simțit prinsă între două lumi: una a familiei care mă judeca și alta a prieteniei care mă trădase. În acele zile m-am izolat complet. Mergeam la spital la mama, apoi mă întorceam acasă unde Irina încerca să-mi vorbească, dar eu nu puteam decât să o ignor.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Irina făcând bagajele.

— Plec la sora mea la Ploiești. Nu mai pot sta aici știind cât rău ți-am făcut.

Am vrut să-i spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am privit-o cum își strânge hainele și am simțit un gol imens în suflet. După ce a plecat, apartamentul a devenit o carapace rece și străină.

Zilele au trecut greu. Mama s-a stins la două săptămâni după aceea. La înmormântare au venit toți: Camelia cu soțul ei distant, verișorii cu priviri piezișe și chiar Irina, care stătea timid la marginea mulțimii. După slujbă s-a apropiat de mine.

— Îmi pare rău… Știu că nu merit iertarea ta.

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut aceeași fată care mă ajutase să trec peste prima despărțire, care îmi aducea supă când eram bolnavă și care râdea cu mine până dimineața.

— Nu știu dacă pot să te iert acum… dar nici nu pot să te urăsc.

A plecat fără să mai spună nimic. După înmormântare, Camelia m-a luat deoparte.

— Acum ai doar familia ta adevărată. Nu te mai agăța de iluzii.

Dar oare familia e doar sânge? Sau e și cineva care ți-a fost alături când nimeni altcineva nu era?

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la terapie și să încerc să mă regăsesc. Am reluat legătura cu Camelia și încercăm să reparăm relația noastră distrusă de orgolii vechi. Uneori mă gândesc la Irina și la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună. Încerc să o iert, nu pentru ea, ci pentru mine.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Irina. Mi-a povestit cum încearcă să-și refacă viața și cât de mult regretă tot ce s-a întâmplat. M-a întrebat dacă vreodată vom putea fi din nou prietene.

Nu i-am răspuns încă. Poate că unele răni au nevoie de timp ca să se vindece sau poate că unele prietenii sunt menite doar să ne învețe lecții dureroase despre noi înșine.

Mă întreb adesea: oare am fost prea naivă sau pur și simplu am iubit prea mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?