Când copilul prietenei mele a devenit centrul universului nostru

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna din bucătărie, în timp ce eu încercam să-l liniștesc pe Rareș, care plângea pentru a treia oară în acea după-amiază. Irina, prietena mea din copilărie, stătea pe canapea, cu ochii obosiți și cearcăne adânci, încercând să-și convingă fetița să nu mai arunce jucăriile pe jos.

— Hai, Maria, te rog, lasă jucăria acolo… Uite, vrei să ne uităm la desene? — vocea Irinei era stinsă, aproape imploratoare.

M-am uitat la ea și am simțit un amestec de milă și frustrare. Înainte de nașterea Mariei, Irina era sufletul petrecerii, mereu pusă pe glume, mereu gata să mă asculte. Acum, totul se învârtea în jurul copilului ei. Fiecare discuție era întreruptă de un plâns, de o criză de nervi sau de o nevoie urgentă. Și totul a început cu o simplă vizită: „Hai la noi, să nu stai singură cu cea mică!”

La început mi s-a părut firesc. O mamă tânără are nevoie de sprijin. Dar vizitele s-au transformat în obicei. În fiecare zi, după serviciu, Irina venea la noi cu Maria. La început stăteau o oră-două. Apoi, timpul s-a lungit. Ajungeau la 5 și plecau la 9. Vlad încerca să fie politicos, dar îl vedeam cum se închide în el. Rareș, băiatul nostru de șapte ani, nu mai avea răbdare cu Maria și nici cu mine.

— Ana, nu poți să-i spui Irinei să vină mai rar? Sau măcar să stea mai puțin? — m-a întrebat Vlad într-o seară, după ce am închis ușa în urma lor.

— Nu pot… E greu pentru ea. Știi că soțul ei lucrează în străinătate. E singură aici.

— Și noi suntem singuri! Eu nu mai am liniște în casa mea! — a ridicat tonul Vlad.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Îmi era rușine să-i spun Irinei că ne sufocă prezența ei zilnică. Îmi era rușine să recunosc că nici eu nu mai suportam haosul pe care îl aducea Maria. Dar cum să-i spun? Cum să-i spun unei mame singure că nu mai vreau să-mi văd prietena?

Într-o zi, Rareș a venit la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Mama, de ce trebuie să vină Maria mereu? Nu mai pot să mă joc cu jucăriile mele… Ea le strică pe toate!

L-am luat în brațe și am simțit că mă prăbușesc. Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-mi apăr copilul? Ce fel de prietenă sunt dacă nu pot să-mi ajut prietena?

A doua zi, când Irina a venit iar cu Maria, Vlad nu a mai rezistat:

— Irina, nu vreau să te superi, dar poate ar fi bine ca Maria să se joace și singură uneori… Sau să se uite la desene animate. Știi… și noi avem nevoie de timp pentru familie.

Irina a încremenit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Scuze… Nu mi-am dat seama… Credeam că vă ajut dacă vin aici… Mă simt atât de singură…

A luat-o pe Maria de mână și a ieșit fără să spună altceva. Am rămas cu un gol imens în suflet. Vlad s-a retras în dormitor fără să spună nimic. Rareș s-a dus la el în cameră și a trântit ușa.

În acea seară nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute cu Irina: cum ne jucam când eram mici pe strada noastră din cartierul Titan, cum ne-am susținut una pe alta la examene, cum am plâns împreună când bunica ei a murit. Și acum… totul părea pierdut din cauza unui copil care avea nevoie de atenție și a unei mame care nu știa cum să ceară ajutor fără să devină povară.

A doua zi i-am scris Irinei un mesaj lung. I-am spus cât de mult țin la ea și cât de greu mi-a fost să găsesc un echilibru între familia mea și nevoile ei. I-am spus că o iubesc ca pe o soră, dar că trebuie să găsim o soluție care să nu ne rănească pe niciuna.

Mi-a răspuns abia după două zile:

„Ana, îmi pare rău că te-am pus într-o situație atât de grea. Nu mi-am dat seama cât de mult v-am invadat spațiul. Am fost egoistă și nu am văzut cât suferiți voi toți. Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Sper să putem repara ce s-a stricat.”

Ne-am întâlnit după o săptămână într-o cafenea micuță din apropiere. Fără copii, fără soți. Am plâns amândouă ca două adolescente speriate că-și pierd cea mai bună prietenă.

— Ana, mi-e greu fără tine… Dar trebuie să învăț să fiu mamă și femeie în același timp. Să nu mă pierd pe mine și nici pe tine.

Am zâmbit printre lacrimi:

— Și eu trebuie să învăț să spun „nu” fără să mă simt vinovată.

De atunci ne vedem mai rar, dar fiecare întâlnire e prețioasă. Maria a crescut și a învățat să se joace singură. Rareș e mai liniștit și eu am regăsit echilibrul între familie și prietenie.

Dar uneori mă întreb: oare câte prietenii se pierd pentru că nu avem curajul să spunem ce simțim? Câte mame rămân singure pentru că le e teamă să ceară ajutor fără să devină povară? Voi ce ați fi făcut în locul meu?