Când Cuibul S-a Goluit: Povestea Unei Mame Între Doliu și Regăsire

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să văd cum fiecare colț al casei mă sufocă, cum fiecare lucru îmi amintește de el. Nu mai pot să fiu mama care ține totul în frâu, care vă adună la masă și vă ascultă grijile. Nu mai pot… — vocea mea s-a spart în mijlocul bucătăriei, printre farfurii nespălate și lumina slabă a unei dimineți de februarie. Ana m-a privit cu ochii mari, uimiți și speriați, iar Irina, mereu mai tăcută, s-a retras spre fereastră, strângându-și mâinile în poală.

Așa a început sfârșitul cuibului nostru. Mihai murise cu două luni în urmă, un infarct fulgerător, fără niciun avertisment. Într-o seară era aici, râzând la glumele lui Irina despre politică, iar în următoarea dimineață nu mai era. Am rămas singură cu două fete adulte care nu știau nici ele cum să-și poarte durerea, dar care se agățau de mine ca de o ancoră. Și eu? Eu mă simțeam ca o corabie scufundată.

Primele săptămâni au trecut într-o ceață groasă. Plângeam pe ascuns în baie, ca să nu le sperii. Încercam să gătesc mâncărurile preferate ale lui Mihai, dar nimeni nu avea poftă. Casa era plină de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Ana își petrecea nopțile pe telefon, vorbind cu prietenii despre orice altceva decât despre tata. Irina se închidea în camera ei și desena compulsiv, umplând pereții cu schițe alb-negru.

Într-o seară, după ce am găsit-o pe Ana plângând în bucătărie, am simțit că nu mai pot. Am izbucnit: — De ce nu plecați? De ce stați aici, agățate de mine? Eu nu mai pot fi mama voastră așa cum eram! Am nevoie să respir, să mă regăsesc! — Cuvintele au ieșit ca un strigăt de ajutor, dar ele le-au auzit ca pe o condamnare.

— Vrei să plecăm? — Ana tremura, iar Irina s-a ridicat brusc: — Bine! Dacă asta vrei… — a spus printre dinți și a ieșit trântind ușa.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată după moartea lui Mihai, am avut curajul să mă gândesc la mine. La cine sunt fără el. La cine sunt fără ele.

A doua zi dimineață, fetele au început să-și strângă lucrurile. Ana m-a întrebat dacă sunt sigură. I-am spus că nu știu ce e sigur sau corect, dar că am nevoie de spațiu. Am plâns împreună pe holul casei, îmbrățișate strâns, ca atunci când erau mici și le era frică de întuneric.

După ce au plecat, liniștea a devenit aproape insuportabilă. M-am trezit vorbind singură prin casă, certându-mă cu Mihai în gând: „De ce m-ai lăsat singură cu toate astea?” Am început să ies la plimbări lungi prin parc, să mă opresc la cafeneaua unde mergeam împreună duminica dimineața. Oamenii mă priveau cu milă sau evitau să mă salute. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă, dar eu refuzam politicos.

Într-o zi, am găsit un jurnal vechi al lui Mihai într-un sertar. L-am citit pe nerăsuflate. Scria despre temerile lui legate de bătrânețe, despre cât de mult îl speria gândul că fetele vor pleca într-o zi și vom rămâne doar noi doi. „Sper să nu rămâi niciodată singură”, scria el într-o pagină mototolită. Am izbucnit în plâns.

Au trecut luni până când am avut curajul să le sun pe fete și să le invit la masă. Ana mi-a spus că îi e dor de casă, dar că a început să se simtă bine în apartamentul ei mic din București. Irina mi-a arătat un portofoliu cu desene noi și mi-a spus că vrea să aplice la Arte. Le-am privit cu mândrie și cu o tristețe dulce-amară: crescuseră fără să-mi dau seama.

Când au venit acasă pentru prima dată după plecare, am gătit împreună și am râs ca altădată. Dar ceva se schimbase: nu mai eram centrul universului lor și nici ele al meu. Eram trei femei care încercau să se regăsească după o pierdere imensă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine cerându-le să plece. Dacă nu cumva am fost prea egoistă sau prea slabă. Dar știu că doar așa am putut începe să mă vindec și să le las și pe ele să crească.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne punem pe primul loc atunci când totul se prăbușește? Și cât de mult ne costă această alegere?