Când dragostea devine obicei: Povestea întoarcerii și a iertării

— Nu pot să cred că faci asta, Mihai! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea hainele în valiză. Era o seară ploioasă de octombrie, iar picăturile băteau nervos în geamul sufrageriei noastre din Pitești. Fetele noastre, Irina și Ana, stăteau ascunse în camera lor, prefăcându-se că nu aud, dar știam că fiecare cuvânt le va rămâne întipărit în suflet.

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de altceva, a spus el, evitându-mi privirea. Știam că există o altă femeie. O simțisem de luni bune: mirosul străin pe cămașa lui, mesajele ascunse, tăcerile lungi la cină. Dar nu voiam să cred că după 27 de ani de căsnicie, după atâtea sacrificii și nopți nedormite lângă patul copiilor bolnavi, totul se poate termina atât de brusc.

— Și fetele? Familia noastră? am întrebat printre lacrimi.

— O să rămân tatăl lor. Dar nu mai pot fi soțul tău.

A plecat atunci, lăsând în urmă un gol pe care nici timpul nu părea să-l poată umple. Zilele următoare au fost un amestec de furie, rușine și disperare. Vecinii șușoteau pe la colțuri, mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat ceva, iar la serviciu încercam să-mi ascund ochii umflați sub ochelarii de soare.

Irina, cea mare, a încetat să-mi vorbească o vreme. O auzeam noaptea plângând în pernă. Ana, mai mică și mai sensibilă, venea la mine în pat și mă ținea de mână până adormeam amândouă. Într-o seară, mi-a spus cu voce stinsă:

— Mami, tu nu ai greșit cu nimic. Tata… el nu știe ce pierde.

Dar eu mă simțeam vinovată. Poate că nu am fost destul de frumoasă, destul de atentă, destul de… orice. M-am întrebat zile la rând ce a avut ea, Alina — femeia aceea tânără cu ochi verzi și zâmbet larg — și nu am avut eu.

Au trecut luni. Am început să merg la terapie la insistențele unei colege. Într-o zi, psiholoaga mea, doamna Lidia Popescu, m-a întrebat:

— Maria, când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?

Nu știam ce să răspund. Viața mea fusese mereu despre ceilalți: Mihai, fetele, părinții mei bolnavi. Am început să merg la cursuri de pictură și am descoperit că mâinile mele încă știu să creeze frumusețe. Am ieșit cu prietenele la cafea și am râs din nou fără teamă că cineva mă judecă.

Apoi, într-o după-amiază de primăvară, Mihai s-a întors. Era mai slab, cu cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Maria… putem vorbi?

Am simțit cum inima îmi sare din piept. Fetele erau la școală. L-am poftit în bucătărie și i-am turnat o cafea — gest reflex după atâția ani împreună.

— Alina… nu e ceea ce credeam eu că e. M-am simțit singur acolo. Mi-e dor de casă, mi-e dor de voi…

L-am privit lung. Voiam să urlu la el, să-l lovesc sau să-l alung pe ușă afară. Dar nu am făcut nimic din toate astea.

— Și ce vrei acum?

— Să încercăm din nou. Să mă ierți…

Am râs amar.

— Crezi că e atât de simplu? Că poți pleca și apoi te poți întoarce ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

A tăcut rușinat.

— Maria… am greșit. Nici nu știu cum să-ți spun cât regret totul.

În zilele care au urmat, fetele au aflat că tatăl lor vrea să revină acasă. Irina a refuzat să-i vorbească luni întregi; Ana l-a privit cu ochii mari și triști:

— Tata… dacă o mai rănești pe mama, eu nu te mai iert niciodată.

Familia noastră era ca o casă veche: pereții încă stau în picioare, dar crăpăturile sunt adânci și greu de reparat. Mihai a încercat să repare lucrurile: gătea cina duminica, mergea cu mine la piață, se juca cu nepoțica noastră când Irina a devenit mamă la rândul ei.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai eram femeia care accepta orice doar ca să păstreze aparențele sau liniștea familiei. Într-o seară târzie, după ce fetele au adormit, l-am privit pe Mihai și i-am spus:

— Poate că te pot ierta într-o zi. Dar nu știu dacă mai pot fi aceeași soție care te așteaptă acasă cu masa caldă și zâmbetul pe buze. Am descoperit că pot fi fericită și singură.

M-a privit lung și a lăcrimat pentru prima dată în fața mea după mulți ani.

— Maria… vreau doar să fim din nou o familie.

— Și eu vreau liniște. Vreau respect. Vreau să știu că sunt aleasă pentru ceea ce sunt acum, nu pentru ceea ce am fost sau pentru că ai rămas fără opțiuni.

Au trecut doi ani de atunci. Suntem încă împreună — dar altfel. Eu am propriile mele activități, prieteni noi și timp pentru mine. Mihai a învățat să mă asculte și să mă respecte altfel decât înainte. Fetele ne-au iertat încet-încet și familia noastră s-a transformat într-o formă nouă: imperfectă, dar reală.

Uneori mă întreb: cât valorează iertarea? Poate dragostea să renască după trădare sau doar ne obișnuim cu absența durerii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?